miercuri, 31 mai 2006

Picatura

ANDREI PARVAN in 9 februarie 2004, Bucuresti

A plecat de pe undeva de sus, din cerul albastru...

De fapt, nu era deloc albastru! Daca sed bine a ma gandi, incepusera a se albi departarile... Tocmai se facea de ziua.

A luat-o usor la vale. Prima reactie a fost una de copil morocanos, trezit din somn... Pur si simplu, nu intelegea ce i se intampla, de ce i se intampla... S-a gandit, pentru o clipa sa ia la intrebari o randunica ce se grabea spre te miri unde... Era cumplit de frig! Iar meteorologii anuntau vreme frumoasa abia spre mijlocul lunii... Indicat deci a nu se grabi!

Randunica nu a bagat-o in seama... Din orgoliu, poate, picatura si-a zis ca nu are ce discuta cu asemenea creaturi neinsemnate si a inceput a-si arunca ochii dupa porumbei, gugustiuci, macar o cioara... acolo...

De sus, totul pare intotdeauna pasnic si ferice. Aburii pamantului se ridicau primavaratic purtand cu ei miros verde de iarba frageda si glas de unelte cum numai pe camp se poarta. Niste unele dintre ele chiar zaceau aruncate in fata portilor, semn de grabnica deplasare. Nu?

Si-si continua mersul la vale... Coborarea, se poate spune... Era chiar obositor ca, dupa o noapte chinuita, printre grijile inserarii trecute si ale zilei ce urma sa vie, sa fe surprinsa pe picior gresit... Dar pe cine mai interesau toate prostiile-astea?

La un moment dat, isi aduse aminte despre dezordinea ce domnea printre lucurile lasate acasa. Se intrista brusc, la gandul ca (in toata nebunia aia) se va gasi cineva care sa incerce a rezolva treburi ce nu-i erau indicate... Si, cu si mai mare groaza, isi aminti de toate cate i se intampla numai ei... Parca era un facut, sa nu aiba parte de liniste intr-o dimineata nesuferita...

Se facuse ziua de-a binelea! Era totusi racoare... Vai de sufletul ei! Asta i-ar mai fi lipsit! Numai gandul unei gripe pasagere ii dadea fiori. Teoretic! Practic, se infiorase de placere... Iar din placerea asta iesi un minuscul fulg de zapada... Fireste, chestia odata petrecuta schimba un picut datele problemei: se razgandi in privinta directiei, umbla oleaca la ralanti... Si incepu sa danseze prin aer, asa cum auzise din cartile de povesti ca li se intampla suratelor care au veleitati artistice si-si doresc a da lumea peste cap. Si mai ales pe spate...

Mda... Nu prea grozava inspiratie avusese sa se intoarca in timp... Ce-i venise oare? Se saturase de toate ale ei, chiar isi dorea sa evadeze definitiv si irevocabil din noaptea iernii lunga cat un cincinal si acum... Acum se droga cu amintirea vremurilor de altadata...

La un alt moment dat, tot tragand speranta ca se va trezi mai repede din lancezeala asta bezmetica a plimbarii aeriene, simti ca o ia cu calduri. Si a lasat-o cu caldura cu tot... Numai ca lucrurile incepeau sa se precipite, simtea ca o ia si cu ameteala, lumea se invartea cu ea, creaturile bipede incepeau sa se agite intr-o maniera stranie...

Nu dura mult! Nu dura deloc. Toata nebunia se sfarsi brusc, cand se pravali pe ceva alb, moale... Iar de acolo se prelinse molcom, ardeleneste, fiind absorbita cu totul de risipirea-i neasteptata...

Ar fi vrut sa mai ingaime ceva, insa-si pierdu vorbele in splendoarea diminetii insorite...
Imperial, ghiocelul ii zambea gales, aruncandu-i hoteste o ultima privire smechereasca."

TOATA LUMEA VREA, ASTEAPTA SI ZVONESTE DE PRIMAVARA! Si nu stiu de ce tocmai pe mine m-au insarcinat sa-i fiu avangarda... Onoare, bucurie si placere! Andrei stie iar tu intelegi de ce...

Care picatura? Vine potop de primavara!!!

marți, 30 mai 2006

Dor. Degeaba. Incercari. Aproape...

ANDREI PARVAN la 1.03 a.m. in dimineata/noaptea/ziua de 25 ianuarie 2004, Bucuresti

La ce bun
Sa-ti spun
cat mi-e dor?
La ce
sa-mi fie teama
ca mor?

De ce fulgii
se duc doar in jos?
De ce noaptea e calda
si-n pace
lumea se face
ca tace
degeaba?
Degeaba ma-ntorc
si ma zbat
ca s-adorm...
Degeaba...
Nu-mi mai e somn!

E rima ciudata
sau versul e stramb?
Or pasul ei metric
zambeste-a talamb?

Nu-i, S…, degeaba
si nu-i nici putin.

E rima saraca, e drept!
E sunet de liniste -
si simt asta-n piept...

E aerul tare...
E liniste, clar!
Si ninge!
Departe, hoteste,
3 stele dispar...

dispar norme reci
dispar reguli seci
degeaba si dorul se pierd printre ele
de ce crezi acum ca n-am pus ghilimele
ca-n toata rostirea asta din miezul de noapte
versu-mi se-ntinde alene si fuge departe
ba chiar mai departe si lung el devine pierdut intre fulgi un semn de-ntrebare
in background Andrei a plasat cu vreo luna in urma o timida-ncercare de mica ninsoare
acum o admira si de ea se simte vrajit ca un pitic de printesa celebra din fiece a copilariei poveste
si toata lumina din lume se-aduna precum fluturi albine si flori ce umplu desaga ba chiar dau si peste
asa-i S. ca versul acesta sublim si etern e prea lung si incepe sa doara
deci hai sa-l scurtam si sa-l savuram ca pentru intaia sa oara
si-o sa-l iubim ca-i al nostru si ne bucura foarte
iar daca n-o face sa-i fie rusine o noapte
dar noapte era parca si ultima oara
si bine era dar dorul nu uita sa doara
apar norme reci
apar reguli seci

E liniste.
Clara.
Se tipa in soapte...

Andrei e pe drum
Si S…-i aproape...

S…-i aproape...

luni, 29 mai 2006

2003

ANDREI PARVAN la cateva ceasuri de 1 ianuarie 2004, Bucuresti

2003. Inca un an... Altul... L-am dorit anul implinirii mele. A fost el, al neimplinirilor... Cu ce sa incep?

M-am tot gandit daca sunt marcat (si cat de mult) de rateul A.B in mandatul Andrei Parvan. Poate doar mi se pare, sau poate imi doresc sa cred ca situatia conflictuala din pseudo-filiala bucuresteana isi are rolul ei la ridicarea noastra, in a doua jumatate a anului... Cat si unde e Andrei?

Biznisul... Om de afaceri prost. Chiar foarte prost. Nici macar vanzator bun, in ciuda a ceea ce spune lumea...

2003. Anul in care Dumnezeu aproape a disparut din viata mea... Relatie profesionala, delimitata contractual parca... Ce "drag", ce "suflet", ce "speranta", "credinta" sau "nadejde"? Ce "studiu" sau "Biblie"? Andrei...

Fuga. Asta-i 2003! Fuga de oameni, fuga de umanitate, fuga de suflet... Nu doar graba aceea a programului imposibil de modificat. Fuga... pur si simplu! Cum adica ce inseamna fuga? Uite, te saturi si pleci! Nu trebuie sa te enervezi... Nu-ti place si gata. Nu-i asa ca-i simplu?

Unii zic ca lipsa de sinceritate-i cel mai mare pacat... Ce e mai placut decat sa te minti singur, amagindu-te ca va veni un timp pentru orice lucru, ca tu esti cel care face lucrurile cel mai bine, la momentul cel mai bun... Ce e mai plin de mandrie sa stii ca viata iti va da, oricum, dreptate? De ce sa nu profiti a fi imperial, maiestuos, de fiecare data cand ai sansa asta?

Privesc in urma cu amaraciune la vremea cand albul era alb iar negrul era negru. Cand normele si principiile erau sfinte. Iar dreptatea lor era suficienta sa produca lumina ce nimicea bezna... De ce bate atata vant printre cotloanele sufeltului? 2003 purtat de vant, in vant... Fara plan, fara directie... Doar sa-mi fie bine... "Limitele sunt acolo unde nu pot ajunge niciodata..." Eu, eu sa nu pot ajunge? Omul, masura tuturor lucrurilor...

Ce e bun? Ce e frumos? Ce e dulce? Ce e parfumat? Ce-i cald? Ce da pace?
Ce? Unde? Cat? Cum? Cand? Va rog...

Cand eram mic (si prost, credeam odata!) eram al lor. Al vostru, al oamenilor... Acum sunt al meu, pe de-a-ntregul. Oi fi bun, dar, pana una-alta, is negru, mic, singur si pierdut...
Cata cautare? Cui ziceti voi ca trebuie sa supravietuiesc?

Aaaa, unde sunt eu? Ultima oara eram pe-aici, la un pocheras mititel cu Diavolul... De ce, n-avem voie sa fim prieteni? Da, stiu, io-s ala cu "La ce-mi trebuie prieteni"? De ce, a gasit cineva un raspuns plauzibil? S-auzim...

Altadata, nu era lucru mai frumos pe lume decat sa stai tavalit in iarba si sa privesti nemarginirea prin coroana copacilor. Acum nu mai e nici soarele, nu mai avem nici copaci... Cerul e prea sus iar iarba inteapa si-i nesuferita rau...

De cand n-ai mai avut emotii? De cand nu ti-ai mai afundat mainile in buzunare, de cand nu te-au mai prins fiori pe sira spinarii, nu te-ai imbujorat in obrajori, degetele n-au inceput a-ti tremura sau glasul a ffffffossssssni, un pic spart? ... Ce daca eram mic? La ce folos atata oboseala? De ce-i e data omului odihna? Lasati oamenii sa alerge, lasati-i sa faca ce vor, lasati-i sa doreasca, lasati-i sa trudeasca si sa oboseasca. Dar nu-i lasati sa poata.

2003... ce mi-ai facut, 2003!?

duminică, 28 mai 2006

Lectia de viata

ANDREI PARVAN despre un 31 martie 2004 deplin

Nu prea ai cum sa-ti dai seama...

Stii, am inceput in toamna trecuta... Mergem prin liceele din sectorul 2 (ce vina am eu daca Primaria ne-a crezut competenti si seriosi?) incurajand oamenii sa nu aiba raporturi "nepotrivite" cu drogul. Ce-i aia drog? Lasa...

Ii motivam sa renunte. Nu avem de ce sa-i convingem... Nu suntem noi cei care trebuie sa o faca, atata vreme cat au 2 maini, 2 picioare si minte suficienta. Deci poa' sa faca tot ceea ce doresc, inclusiv ceea ce-i bine!

Le oferim perspectiva unei altfel de vieti decat cotidianul "casa-scoala-casa-net/bar/biliard/strada-casa"... A unui altfel de stil de viata. Toti avem cate ceva (bun) de facut, nu?

Asa... lumea zice ca facem treaba buna! Atat de buna incat nu ne mai incape Capitala...

:-)

Ai fost vreodata la Oltenita? In care parte a Maramuresului este? Hmmm...

Am mers marti, 30 martie a.c., la unul dintre liceele din partea locului. Ne-a chemat o pustoaica de 17 ani. Pusese colegii la treaba, cativa dintre profesori au sarit sa o ajute. Noi am venit, am vazut, ei au invins. Ne-au invins! Oameni foarte comunicativi, niste copii (cca. 80) extraordinari!

Am zis ca o sa se lase pagubasi daca prelungim intalnirea. Asa ca EXPLORATORI PENTRU VIITOR (Ionel Calota) si AMiCUS Bucuresti (Andrei) i-au chemat pe cei carora le pasa la o intalnire de suflet, unde sa "punem tara la cale"... Ups! 60 de insi au umplut cabinetul de consiliere, timp de o ora si jumatate intinzandu-ne la vorba despre modele, actiune si vointa. Traind binele!

Termin imediat... Ne-am dus acolo pentru ca Georgiana (17 ani) avea nevoie de putin ajutor. De foarte putin, de vreme ce SINGURA (stai un pic... sin-gu-ra!) a pus la punct toate detaliile ce tin de organizare. Poate ca n-ai inteles... 17 ani!

Sa-ti povestesc cum fu? De ce as face-o? Te-ai plictisit deja, esti pe fuga si (chiar daca n-ai crezut niciodata in povesti!) consideri ca e prea "cusuta cu ata alba". Asa ca te las sa demostrezi TU contrariul!

Tu esti AMiCUS.
AMiCUS, AVEM CEVA foarte BUN DE FACUT!

vineri, 26 mai 2006

Chef de pofta de dragoste de viata

ANDREI PARVAN despre o alta actiune antidrog, in 18 decembrie 2003

Chef. Asa aratau oamenii pe care AMiCUS Bucuresti i-a gasit la Colegiul Economic HERMES. Toti cu o jovialitate iesita din comun. Doar se incheia scoala... Poate foarte amuzati de detaliile pe care organizatorii le considerau minore... Doar venisera constienti si voluntari, pentru ca asa au dorit, asa au vrut, asa au ales... In limbaj comun, "pusi pe fapte mari".

Pofta. Ce inseamna sa te dai batut cand ai o lupta de purtat? Din ce cauza sa alegi lupta? Pentru ce sa alegi lupta din care, oricum, esti invingator? Cum sa invingi cu armele adversarului? Exista moarte fara durere? Dar durere fara moarte? Cand? Unde? Cat? Cum? In limbaj comun, "cautarea e, in buna parte, placerea de a trai".

Dragoste. Pentru ca, (fara a ne vorbi intre noi, organizatori si public), ne-a stat pe limba, in minte, la inima... Pentru ca, tineri sau varstnici, asteptatori sau nu, asta dorim si de asta avem nevoie. Pentru ca a fost motiv de disputa. Pentru ca este speranta. Si va fi realitate. In limbaj comun, "tot ce-i mai bun".

Viata. Intre 15 si 20 de ani, 50 de fete si de baieti framantati de seara dintre blocuri si noaptea de dupa. Pentru ca intotdeauna "eu" sunt aici pentru "noi". N-ati inteles, nu? Foarte bine. Ii intrebam? Sau ii ajutam? 10 Se implica! In limbaj comun, "fac diferenta"

Chef de pofta de dragoste de viata. Pentru ca tuturor celor de mai sus li s-au adaugat ofertele speciale... Garcia Marquez "ne-a povestit" de bine, poftindu-ne la "Inca o bucata de viata". Ganditori la un "Epilog" de Vama Veche...

Pusi pe fapte mari. Cautand... Tot ce-i mai bun. Fac diferenta.

Pentru ca si noua ne pasa! Pentru ca si ei au ceva bun de facut!

AMiCUS Bucuresti.

joi, 25 mai 2006

Tacere de toamna

ANDREI PARVAN intr-o zi de octombrie 2003, Bucuresti

Saptamana trecuta a plouat si nu prea... Cu toate astea, parcul din fata casei mele este mai verde (mult mai verde!) decat in multe dintre zilele lui bune. Spre sfarsitul saptamanii, s-a prins ca nu-i sta bine asa, deci a inceput sa se rusineze un pic... Mai intai pe margini, apoi (speriat de ce ar putea sa zica lumea daca o tine pe-a lui), cu mai mult curaj, a inceput sa faca fete-fete... Mai intai verzi-galbui, chiar galbene, usor rosiatice... Intr-un tarziu, si-a dat arama pe fata. De fapt, mai mult pe jos! Si cred ca situatia asta neclara va mai dura o perioada... Va mai trece o tara de vreme pana mezinul se va dezbraca de vesmintele sale pagane si isi va arata cu adevarat natura eului sau supus hibernarii...

Sora-sa, una... Gradina Botanica, a avut parte de alta educatie. Se vede ca n-a batut mingea in spatele blocului cat era ziua de lunga, nici n-a facut baie in havuzul din fata scolii... Mai rafinata, intai nascuta a familiei, ca mai toate pustoaicele indragostite de parfumuri si bigudiuri, s-a lasat usor induplecata cand a venit vorba de schimbare. Mai mult, a parut chiar incantata! Insa-i era cumplit de greu sa renunte la dragostea de-o vara... Asa ca nimeni n-a fortat-o. Poate pentru ca o iubeau prea mult...

Gradina era de-acum o domnisoara in toata firea si splendoarea ingaduita de natura. Veneau anotimpurile s-o peteasca... Ba chiar se apucase lumea sa vorbeasca (pe la colturi!) ca e putin mai mult decat binevoitoare cu unii dintre invitati... Ea insa isi vedea de ale ei. Era gata pregatita... Nimeni nu-si aducea aminte sa o fi vazut vreodata posomorata sau suparata pe viata. Iar ei o iubeau din ce in ce mai mult. Cum poti sa nu iubesti pe cineva care te rasfata si-ti ofera ce are mai bun, sau care, de si mai multe ori, iti da ce ai tu mai bun...

Se vorbea ca are niste frati vitregi... He-he-he, mare crai, ta-su asta, artizanul... Una, o pustoaica, cica sedea prin marginea orasului. Pesemne nu era tocmai de colea sa iti apropii doar o parte din locuitorii cetatii. Avea insa ceva deosbit! Altfel, nu se explica de ce, duminica de duminica (mai ales!) avea musafiri cat nu putea cuprinde... Ei, si le facea toate poftele... Mda, cu adevarat ceva necurat la mijloc!

Unde ramasesem.... aaa, da... Gradina. Gradina asta avea o poveste tare curioasa. Nimeni nu stia mare lucru despre ea... Pur si simplu, se trezisera de dimineata (intr-o zi de... nimeni nu-si aminteste cu precizie... au trecut anii...) Iar ea era acolo. Dupa cum am mai spus, ajunsese acum o domnisoara in toata firea, cu petitori si toate-cele... Altii o priveau cu obida si treceau mai departe asa cum treci pe langa un suflet de apa suferinda...

Despre domnita Gradina se spun doar vorbe frumoase. Este poate ceva nelalocul ei chestia asta, dar e purul adevar. Nu ma intreba cat si cum arata, nu ma-ntreba de-i buna au ba, de-i senina ca diminetile de septembrie sau ca apusurile de octombrie. E frumoasa. E desteapta. Isteata. Inteligenta. Sclipitoare. Curata. Calda. Primitoare. Zambitoare. Vesela. Doritoare. Treaza. Harnica. Gospodina. Inteleapta. Binevoitoare. Amabila. Generoasa. Ingaduitoare. Smerita. Primitoare. Visatoare. Increzatoare. Cutezatoare. Calma. Linistita. Dulce. Aproape. Alaturi. Impreuna. Si inca...

Numai ca, intr-o zi (dupa cum nu-i va fi fost vreodata obiceiul), domnita a intarziat mai mult decat de obicei in fata oglinzii. A stat mai mult pe marginea patului, incercand sa se dumireasca ce-i cu ea...
"Nimic, o usoara oboseala, m-am culcat cam tarziu azi dimineata..." S-a imbracat alene, la fel de alene a coborat scarile spre camera de zi, a trecut incet prin bucatarie si a patruns in salon... Si, de parca nu era ea, a ciulit urechile, a cascat ochii si s-a ciupit de fund... Intinse pe canapea (fetele) si rezemati de perete, surorile si fratii, o priveau ingaduitori, zambind prosteste. Iar ala micu’, mezinul familiei, a tras un chiot (deh, baietii...) si s-a zburlit usor, cat era de suparat si de gol...

De unde toamna? De unde tacere?

miercuri, 24 mai 2006

Blestemul cauza-efect

ANDREI PARVAN despre o zdravana actiune antidrog in 20 noiembrie 2003

Noua actiune antidrog... Stiti voi, proiectul Primariei de la 2, cu AMiCUS vioara principala...

Soare cat cuprinde, caldura... Ne acopereau fortele aeriane ale NATO.
Operatiunea "Cer deschis", Bucuresti, 20-23 noimebrie 2003. :-) E pe bune...

Episodul 6: "Blestemul cauza-efect"... 13 voluntari AMiCUS. Sala era plina. Special Guest Star: generalul Pavel Abraham (prof.univ. dr.), in rolul presedintelui Agentiei Nationale Antidrog. In rolurile secundare: mass-media, oamenii Primariei, invitati, liceeni din partea locului. Coplesitor, monopolizant, savuros, complex al noastru invitat. In mod normal (prima oara in actualul sezon!), aveam formatia completa, in forma maxima. Pentru prima oara, aveam mana libera in declansarea ostilitatilor. A zis cineva ca trebuia sa fie ca noi?

"Blestemul cauza-efect"...

Deh, nu-i de colea sa ai asa oaspeti de seama... Dar nu-i nici de colea sa ai parte de personaje platite din banul public, cu talentul de "a da cu bata-n balta". Talent de la mama natura si tatal om politic de circumscriptie...

"Blestemul cauza-efect"...

Nu-ti roade unghiile, nu te urca pe neon si indeparteaza-ti capul de langa faianta! Catinel-catinel, lumea se destinde, dialogul se deschide... Una bucata domnisoara incepe a plange ("sunt racita rau!")... Una bucata baiat vrea si el. Sa stie! Sa cunoasca! Vrea sa poata!

"Blestemul cauza-efect"...

Actul 2, prima si ultima scena. In acelasi timp, la nici o mie de kilometri, vieti secerate. Istambul 2003. Doi batrani dispar la o clipita. Un copil rupt de bum-bum... Parinti sfasiati de durere. Umanitate si durere. Drogul "durere"? Drogul "ura"...

"Blestemul cauza-efect"...

Asta-i rau! Si mai e... Cat de rau este drogul? E bun. E bun blestemul...

AMiCUS Bucuresti zambeste amar. De unde atata rau? De unde atata bine? AMiCUS are chemare. Scolile generale il vor. Mass-media nu se lasa mai prejos.

AMiCUS Bucuresti iubeste pe oameni. Oamenii incep sa iubeasca. Si pe AMiCUS. AMiCUS Bucuresti cu/prin/la/in putere.

"Pentru viata, impotriva drogurilor!"

marți, 23 mai 2006

La inceput a fost cuvantul... AJUTOR!

ANDREI PARVAN despre debutul campaniei antidrog, 18 septembrie 2003

INCEPUTUL

Initial, ne-am gandit ca au nevoie de noi si pentru altceva decat distribuitul de fluturasi. Am facut un fel de plan de bataie si apoi am mers la dumnealor. Ne-au prezentat in linii mari detaliile, le-am povestit despre noi, am pus tara la cale... A ramas stabilit sa-i dam drumul joi, 18 septembrie. Locul l-au ales dansii: liceul „Lucian Blaga”. La capat de Bucuresti, peste mana, referinte nu prea incurajatoare. In fine... am dat telefoane, incercand ca printre „restante”, „mariri” si deplasari, sa fie o mana de oameni acolo, gata de orice... Jumate din cei ce s-anuntasera n-au mai ajuns...

Marti am vorbit cu ANA (Agentia Nationala Antidrog) sa ne dea un banner. A fost cineva sa-l ia, l-a luat... Miercuri am trecut iar pe la primarie, am stabilit ultimele detalii... am ajuns la Conferinta si om dat sa spalam „subiectul”... L-om desfacut putin cate putin... NU SE MAI TERMINA! Ne-au vazut cativa amici acolo, intinsi pe jos, curatand cu apa rece si sapun o fasie cauciucata de 1 metru pe 12... Apoi l-om sters, s-o uscat mai apoi...

MOMENTUL ACTIUNII

Am ajuns la liceu cu o ora mai devreme...
Ne-om instalat "tabara"... Ne-om organizat, om refacut planul... Om dat sa intindem banner-ul. Luuuuuuuuuuuuuuuung, cat o vara fierbinte! De bine de rau, s-or gasit niste cuie ce-or fost batute in zidul "salii de festivitati". Care sala avea o scena minuscula, vreo 100-125 de locuri pe scaune si inca 25-30 in picioare. Pe pereti, un frustrat plastic a chinuit estetica postmoderna intr-o lugubra imbinare de figuri si forme. Kitsch educational in spirit reumantic...

Au aparut personajele cheie: elevii de la clasele primare. Foarte interesati de "lozurile" distribuite de niste insi imbracati in galben. Mai putin in gluma, foarte mult in serios: media consumatorilor scade vertiginos, in momentul de fata situandu-se undeva pe la 13-14 ani. Punct lovit!

Au plecat juniorii si adolescentii au umplut sala. Alocutiuni scurte ale organizatorilor, delegatii organismelor partenere... Inainte de asta, se impartisera materialele informative. Gandita initial ca o actiune preventiva, de incurajare a abstinentei de la drog, intalnirea a devenit o ocazie placuta, motivanta si motivatoare, loc de inceput pentru o foarte necesara pregatire emotionala a intalnirii cu drogul. In fapt, conform documentarii noastre, elevii din "Blaga" sunt (foarte multi!) deja familiari cu stupefiantele, atat din perspectiva consumului cat si a comercializarii. Altfel (in comparatie cu mult mai "galonate" institutii similare), neasteptat de ingaduitori si de toleranti fata de vizitatori, atenti, dispusi sa ofere si sa primeasca mai mult.

VIITORUL?

N-o fost nici pe departe ceva extraordinar sau despre care sa se vorbeasca multe zile. Este insa un foarte important moment pentru AMiCUS, intrucat am putut raspunde nevoilor sociale. Este un semn pentru comunitate, pentru autoritatile publice locale si pentru noi! In plus, imi place sa cred ca ne-am mai castigat un prieten. Si la fel de mult imi place sa cred ca este unul de durata. In alta ordine de idei, a fost un inceput si pentru noi, si pentru Primaria sectorului 2. Mai mult, este un inceput pentru oamenii din "Lucian Blaga", pentru care intoarcerea noastra este o certitudine.

Sunt recunoscator doamnei Viorica Bratu (Primaria sectorului 2), domnului chestor Vasile Popa (Agentia Nationala Antidrog), echipei de organizare (Danut, Catalin, Ionel, Titi) si oamenilor deosbiti ce s-au oferit acestui eveniment: Mihaela Creveniceanu, Cristina Neagu, Monica Ifrim, Carmen Serban si Beatrice Gajman. Tuturor, binecuvantari nesfarsite!

luni, 22 mai 2006

Zero

ANDREI PARVAN in 27 august 2003, Bucuresti

S-a-ntamplat iar!

Timpul... N-a trecut nici macar un an! Prima data cand am revazut-o, la putina vreme de la intoarcerea din escapada estivala, am crezut ca poate doar mi s-a parut. Sau/si am pus-o pe seama tensiunii activitatilor curente, a nebuniei cotidiene si a oboselii de peste zi.

As fi vrut sa fie altfel... Ar fi trebuit sa fie altfel. A doua oara era limpede... Poate mi se intampla numai mie, sau poate... Trece timpul pe langa mine, ma impiedic, ma ridic si trec mai departe. Prea departe. Mult prea departe...

Am parasit urbea devenirii mele si, la doar 17 zile, m-am intors ca un strain in propria casa. Mi-am declarat atunci ruptura definitiva in plan emotional vizavi de tot ce insemnasera 8 ani. Aproape juma din viata...

Am revenit mai apoi... Nu iar si iar... doar rar. De vreo 3-4 ori in urmatorii 4 ani. Ruptura era definitiva; eu - intrus in lumea netulburata a provincialismului... (Ciudat este ca acelasi eu am tot sperat, timp de cateva zile, ca aventura cea noua inceputa in martie 1999, sa fie doar o aventura. Asa parea: o excursie fugara cu final neasteptat...)

Azi se repeta. Din nou! Fiecare minut in absurditatea asta de oras ma face sa ma simt din ce in ce mai putin acasa. Din ce in ce mai putin eu. As vrea sa fug, sa ma var in valtoarea padurii, in linistea valurilor si-n cotloanele campiei... Si fiecare minut mai departe decat ceea ce ar trebui sa insemne acasa, ma umple de dor... de sentimentul ala inexplicabil... ca vreau acasa. Cu adevarat acasa!

Asta despre locuri! Oamenii... cei mai buni prieteni... (aaaaa... aliati, colaboratori, tovarasi... asta-i!) sunt cei de departe. Peste mari si tari... iar daca nu, la macar cateva sute de kilometri distanta... Si netul are partea lui... (Am pe cineva cu care ma conversez electronic desi stam la cateva sute de metri distanta... Ne-am vazut de 2-3 ori in 3 ani...) Si-s asa de grozavi oamenii, de departe...

Astilalti, amaratii cu care am trudit pentru sperantele noastre, chinuitii soartei si ai vremurilor, alaturi de care am tras gandurile marete dupa noi... sunt doar oamenii de alaturi. Alaturi, niciodata impreuna. Straini...

Ne vedem, sigur ca da. Rar, la cateva luni, nu? Ce-ar mai fi!? Vorbim despre cate in luna si in stele, despre femei si masini, telefoane si calculatoare, despre politica si sport... Rar, rar de tot (poate niciodata, ca altfel stricam prietenia), despre Dumnezeu si viata, crestere si speranta, prezent si viitor. Niciodata despre trecut... Suntem doar cei mai buni prieteni!

Ma impiedic, ma ridic si trec mai departe...

(Imi pare atat de rau! Mi-as fi dorit sa fie altfel... Si cu ea, si cu L., M., C., Tz. si ceilalti. Si mai ales cu mine...

S-a intamplat iar... Si maine-i o zi! De ce-ar fi diferita de asta de azi?

Si-mi pare atat de rau...)

Ce daca a mai ramas loc? Lasa-l sa fie! Nu se stie niciodata cand om avea nevoie de el. Ramane aici. Pentru ca n-are nimic de pierdut. Si bine face!

miercuri, 17 mai 2006

Lumina din lumina

ANDREI PARVAN in 25 noiembrie 2002, Bucuresti

Mai acu’ vreo saptamana am avut ocazia de a ma gasi din nou printre cruci ingramadite, marcaje betonate pentru unele dintre locurile de popas vremelnic ale semenilor nostri. M-am invartit, m-am tot invartit, m-am fatait dezinvolt (cu nedisimulata placere!) si m-am oprit in fata unei gauri proaspete. Alaturi, deshumat (din lipsa de spatiu!), "robul lui Dumnezeu", Iosif Ioan... (un nene despre care n-am auzit si, in mod sigur, nici el n-a auzit de mine!) Robul era de fapt o gramada de oase innegrite de vreme + un smoc de par cam prea abundent pentru secolul trecut, mai probabil propriu veacului al nouasprezecelea.
Alaturi de gramada asta de lucruri tulburate din somnul lor, sedea var-miu, 24 de ani pe care urma sa-i implineasca in aprilie viitor. Insurat de 5 ani jumate, s-a saturat. Revoltat de viata, pe viata, pe oameni si pe sine. Pe noi, pe ei, pe ele. Pe ea. Pe toate cate cele ce se vad sau nu in lumea asta jegoasa.
Pe varu-mio asta, Radu, nu-l mai vazusem de mai bine de doi ani. Iar inainte de asta de inca vreo 4. I-am fost apropiat si foarte apropiati in perioada bucuriilor despre care vorbeam in urma cu un an, in "poVESTE DE IARNA". El, cu doi ani mai mare decat mine, bucurestean, prins intre pestisorii lui si puii de prepelita, mai apoi de Beatles, Metallica, Megadeath, Panthera, Nirvana si Morbid Angel. Ultima data, "prins" de cobaiul Vasile (un porcusor de Guineea puturos, in sensu’ secund al cuvantului)… poate si substante "ultraterestre"…
Ultima oara, la telefon. Somnoros, poate vesel. Radu! Radu…
Fiecare are vina lui. Eu pe-a mea, noi pe-a noastra, Radu pe-a lui. Mai ales! Poate prea slab. Poate prea complicat. Poate prea greu. Si poate prea mult.
Pe Radu l-am pierdut demult. Definitiv si iremediabil a comis-o ta-su… Maica-sa saraca, cu boala ei, de la el, s-a chinuit vreme de aproape 18 ani. L-a vazut mare! Suficient suferintei materne, din dragoste. Ta-su, omu’ mare al casei, l-a pierdut de cand imi amintesc eu. Dup-aia s-a pierdut singur! De parca te mai intorci din drumul spre prapastie, la volanul unui bolid de o tona, cu peste 200 la ora. Nimeni! Nimic!
Intamplator, n-am suferit. Nici de data asta! N-am avut de ce, n-am avut pentru ce. Mila? Ohoho… Din plin, tocmai de-aia! Viata merge inainte, cu sau fara noi. Viata… Vesnicia…

Intamplator… Cu o saptamana inainte de asta, a fost lumina. In noaptea de 18-19 noiembrie s-a inregistrat prima cadere masiva de meteoriti a acestui mileniu. Vizibila si in Romania. Intamplator, era frig… si cine o fi fost oare atat de sensibil incat sa iasa sa se uite la stele si luna? ("Astre idioate!") Asa... cum n-aveam somn, m-am dus la buda. Intamplator(?) se intrerupe lumina. Si, cu pantalonii de pijama in vine, am revelatia marii minuni nocturne. Tot cartieru’ neiluminat... si totusi lumina! Noapte de aurora boreala, lumina albastrie cu parfum selenar... Fara umbre...
Omu’ meu si oama mea, al mai fain moment al vietii mele de noapte a durat maxim cinci minute. Desi am o priveliste fantastica asupra acestui colt de Bucuresti, n-am prins clipa stelelor cazatoare. Am prins insa fantasticul noptii de noiembrie, minunea de pana-n miezul noptii. Pamanteanul pacatos, fara ganduri de NATO, inghite cu o pofta bolnavicioasa portia de libertate, binecuvantarea naturii.
Cinci zile mai tarziu, evenimente iesite din sfera controlului de pasager al RATB-ului ma obliga sa ma-ntorc acasa din drumul spre biserica. Si, intamplator, trecand pe langa fereastra, minunea! In plina ploaie, in mana cerului negru, in cateva secunde, totul devine roz. Apusul soarelui fara nori, muritorii in mocirla ploioasa de 23 noiembrie. Totul negru, mai putin cladirile din juru-mi, de un teribil roz-portocaliu. Si, pentru 13 minute, cel mai colorat si mai mare curcubeu al ultimilor 22 de ani... Fara a fi un semn dumnezeiesc pentru "umila" multime din Piata ("Creaturi tampe si nerecunoscatoare!"), curcubeul inimii mele ramane al meu. Apusul zilei ramane rasaritul meu. Al meu, fara egoism. Al meu, numai ai meu!

Si, 40 de ore dupa aceea, in fata mormantului pe cale de a fi umplut, un zambet sincer, curat. Cine-a inteles bucuria luminii sa pofteasca pentru a ne iubi unii cu/pe altii, intre cei vii si pentru cei reci. Cine nu, sa se plimbe! Cine zicea ca m-am dezvatat sa ma smiorcai muiereste pe la nunti, sa zambesc hoteste si sa fac haz de vremelnicia si micimea pamanteana la despartire? Cine? E un mincinos! Poa’ sa vina sa se plimbe.

De data asta a fost asa... De data asta a fost Radu. 25 noiembrie 2002. Cine urmeaza? Veniti de dati lumina...

marți, 16 mai 2006

poVESTE DE IARNA

ANDREI PARVAN in 20 decembrie 2001, Bucuresti

Incloshcotorobilizabil!

Te-ai intrebat vreodata de ce ne este uneori atat de cald iarna? Sau de ce privim gales dupa pustii de "doi-la-un-metru" care ne tulbura hodina de dupa masa de seara, boncanind uneori enervant in usa de la intrare? Sau de ce ne vine sa aruncam si noi cu bulgari in insii ursuzi ce se foiesc pe langa noi la orele intunecate ale diminetilor de decembrie? Sau poate ca ai putea raspunde intrebarilor de genul... "Mami, da’ la vecina de alaturi cum a venit barza cand drumurile sunt inzapezite de doua saptamani?..."
Dincolo de explicatiile stiintifice, in ultimii douaj-si-ceva de ani se constata ca istoriile cu si despre iarna sunt doar niste bancuri de prost gust. Pai cum altfel decat nesimtire curata se cheama insolenta cu care dumneaei, zapada, ne trateaza atunci cand ne e mai dor de dansa? A? Categoric, in afara luminitelor de pe bulevard, fulgi de zapada inseamna poate tampeniile pe care unii oameni se gandesc sa le faca asezati la o masuta, intr-o mana cu o foarfeca si intr-alta cu nitica solutie ce se zice ca ar lipi... Totusi, fulgii cei de zapada nu-s decit niste copii neastamparati ce s-au saturat de mizeria asta terestra si-si fac de lucru stand cu capul in nori.
Poate ca simtim frigul de afara tocmai pentru ca in suflet ne e de multe ori foarte cald. Poate prea cald pentru a constata ca se-ntampla sa ne mai surprindem in papuci pe un ger de minus nu-stiu-cate grade... Ce zici de chestia asta? Si glasul gandului rasuna atat de... in conditii de frig sau de liniste... Sau poate ca zambetul nostru blajin este mai mult decat o simpla confirmare a umanitatii noastre, prea adanc cufundata in colturile tainice ale mintii sau ale sufletului nostru. Si in mod sigur, sadismul cu care ne revoltam impotriva grotescului ursuz si rigid social nu e decat frustrarea unei copilarii "vandute" prea devreme.

Din realitatea rapciugoasa de afara ne trezesc amintirile. Imi aduc aminte, pe cand eram copil, serile de iarna. In afara ratiei de intuneric pe care de multe ori nici mama nu reusea sa ne-o explice, iarna ne bucura gandurile libere si indraznete. Si chiar daca nu il aveam deloc la inima pe tipu’ cu barba alba si costumatia rosie cel putin caraghioasa, mi-era bine. Bine si-atat. Insa, ca un facut, intr-o zi de vineri, in timpul studiului meu serios la vioara, taica-meu ce era cu o ureche in aparatul de radio... "Taci putin!" Uitasem sa spun ca ne intorsesem cu o seara inainte din municipiul-capitala. Era vineri. Si-am plecat cu maica-n centru...
Acu’ 12 ani, niste copii cu gandurile libere si indraznete "si-au uitat" oasele pe afara, inalbind cu ele caldaramul. Uimiti de atata lumina, am iesit dupa ei dar... noua nu ne-a mai ramas nimic. Pentru ca, doar, Speranta moare ultima. Moare si nu se preda.
Acu’ 7 ani s-a-ntamplat sa-mi dau seama care sunt momentele anului pe care le detest cel mai mult. Si, in afara teribilei zile mele de nastere, a punctat decisiv perioada beculetelor colorate, a cantecelelor ce rasuna stalcit in glasurile dogite de atata foame, a renilor vagabonzi pe coridoarele universului si a cvasiinexistentilor fulgi de zapada.
Habar n-am!
Acu’ 1 an mi-am dat seama ca darul oferit de amicii mei din Decembrie s-a intors acolo de unde a plecat.
In inima mea deschisa ca odaia pentru aerul de dimineata. Tot acum mi-am dat seama ca de as fi avut varsta pe care o am, stateam si priveam grozav de detasat la nebunia de sezon, de din colt de la Ateneu. Sau de la Universitate. Sau de la Romana. Sau... Si chiar m-ar fi onorat sa fiu un cadou nemeritat la usa inimii muritorilor. Mda!
12. 7. 1. Simbolic sau nu... numerele, anii si vremurile motiveaza revoltatul din mine. In plus, cum am mai zis, de multe ori imi dau seama ca ma alint singur. Daca dincolo de cuvinte sunt oamenii atunci dincolo de oameni nu mai este nimic. Dincolo de nimic e Dumnezeu. Iar dincolo... totul. Revolutionara inutilitate, nu?
Mi-am dorit sa fiu macar o data raza de lumina care creaza curcubeul. O data. O raza. Si valeu! Cata Dumnezeire este in chestia-aia ratacita printre "caile de rulare" ale porumbeilor... Nu mai e nici frig, nici decembrie, nici clipe penibile, nici oameni de zapada ce se iau "la misto" cu soarele...
Nimic din toate aiestea! Pacat ca iarna nu iubeste curcubeul. Poate fulgii de zapada...

Foarte ciudat, dinspre povestea asta incloscotorobilizabila despre suflete sunt fixat de doi taciuni de culoarea curcubeului.
Ma privesc mirati, parca intrebandu-se unul pe altul de ce is unii oamenii atat de negrii incat nu se zaresc decat coborati din lumina, doborati in zapada. Pentru ca in tot acest amar de bine, exista doi taciuni ascunsi in spatele unei satre de nspe tanci scandalagii, zabauci si (ne)atenti din cale afara.

Prin geamul ferestrei dinspre miazanoapte am zarit primavara dosindu-si adierile parfumate si clinchetele clopoteilor vanilati printre troienele de zapada. Asa ca am dat fuga la fereastra dinspre miazazi si am incercat sa culeg o fierbinte floare de gheata. Dar, fara sa vreau, mi-am adus aminte ca, de cele mai multe ori, taciunii aprinsi sunt vii si e pacat de iarna sa ies la raport doar cu mainile umede. Si am lasat floarea de gheata la locul ei, lipindu-mi insa nasul de petalele pale, pentru a simti poate pentru ultima oara parfumul iernii ce va sa vie.

Atat. Doar atat. Pentru Andrei!


Totul. Pentru tine!

P.S. Despre fulgii de zapada ar mai fi inca multe de spus.
Chiar nu vrei sa ma intrebi nimic? Esti sigura?


luni, 15 mai 2006

CONTRAeditorial

ANDREI PARVAN in "Puls '99" Nr. 6, revista Taberei de Reviste Scolare, din 6 august 1999

buuuun! deci te iei de-un pix le scarpini in crestet si te gandesti te gandesti si-ti vine sa scrii despre ploaie apa calda lipsa rece din belsug sare servetele napolitane padure excursie namol soare curent Ciric Iasi manastire tAOlete suc meningita americani hip-hop tren Champion mancare sapun fleasca transpiratie leagane moleculare banci fps guvern chiuvete ping-pong pastile boxe fundatii fum lacate cuie nea Piscot fasole redactii bancuri sticle drum stomac lapte paine baieti idioate mamici tatici scrisori dus oameni puls scenarii slabe bucatarie masculi schelete copii ciudate maini porumbei calculatoare catel scranciob mansarda lenjerie saltea tacamuri vesela soft foto gargara parasute avioane scriitori sedinta carti tara balegar tembelie... bla-bla-bla constati ca ai multe de spus dar de fapt n-ai scris nimic asa ca te plictisesti si o lasi pe alta data sau mai bine balta