miercuri, 17 mai 2006

Lumina din lumina

ANDREI PARVAN in 25 noiembrie 2002, Bucuresti

Mai acu’ vreo saptamana am avut ocazia de a ma gasi din nou printre cruci ingramadite, marcaje betonate pentru unele dintre locurile de popas vremelnic ale semenilor nostri. M-am invartit, m-am tot invartit, m-am fatait dezinvolt (cu nedisimulata placere!) si m-am oprit in fata unei gauri proaspete. Alaturi, deshumat (din lipsa de spatiu!), "robul lui Dumnezeu", Iosif Ioan... (un nene despre care n-am auzit si, in mod sigur, nici el n-a auzit de mine!) Robul era de fapt o gramada de oase innegrite de vreme + un smoc de par cam prea abundent pentru secolul trecut, mai probabil propriu veacului al nouasprezecelea.
Alaturi de gramada asta de lucruri tulburate din somnul lor, sedea var-miu, 24 de ani pe care urma sa-i implineasca in aprilie viitor. Insurat de 5 ani jumate, s-a saturat. Revoltat de viata, pe viata, pe oameni si pe sine. Pe noi, pe ei, pe ele. Pe ea. Pe toate cate cele ce se vad sau nu in lumea asta jegoasa.
Pe varu-mio asta, Radu, nu-l mai vazusem de mai bine de doi ani. Iar inainte de asta de inca vreo 4. I-am fost apropiat si foarte apropiati in perioada bucuriilor despre care vorbeam in urma cu un an, in "poVESTE DE IARNA". El, cu doi ani mai mare decat mine, bucurestean, prins intre pestisorii lui si puii de prepelita, mai apoi de Beatles, Metallica, Megadeath, Panthera, Nirvana si Morbid Angel. Ultima data, "prins" de cobaiul Vasile (un porcusor de Guineea puturos, in sensu’ secund al cuvantului)… poate si substante "ultraterestre"…
Ultima oara, la telefon. Somnoros, poate vesel. Radu! Radu…
Fiecare are vina lui. Eu pe-a mea, noi pe-a noastra, Radu pe-a lui. Mai ales! Poate prea slab. Poate prea complicat. Poate prea greu. Si poate prea mult.
Pe Radu l-am pierdut demult. Definitiv si iremediabil a comis-o ta-su… Maica-sa saraca, cu boala ei, de la el, s-a chinuit vreme de aproape 18 ani. L-a vazut mare! Suficient suferintei materne, din dragoste. Ta-su, omu’ mare al casei, l-a pierdut de cand imi amintesc eu. Dup-aia s-a pierdut singur! De parca te mai intorci din drumul spre prapastie, la volanul unui bolid de o tona, cu peste 200 la ora. Nimeni! Nimic!
Intamplator, n-am suferit. Nici de data asta! N-am avut de ce, n-am avut pentru ce. Mila? Ohoho… Din plin, tocmai de-aia! Viata merge inainte, cu sau fara noi. Viata… Vesnicia…

Intamplator… Cu o saptamana inainte de asta, a fost lumina. In noaptea de 18-19 noiembrie s-a inregistrat prima cadere masiva de meteoriti a acestui mileniu. Vizibila si in Romania. Intamplator, era frig… si cine o fi fost oare atat de sensibil incat sa iasa sa se uite la stele si luna? ("Astre idioate!") Asa... cum n-aveam somn, m-am dus la buda. Intamplator(?) se intrerupe lumina. Si, cu pantalonii de pijama in vine, am revelatia marii minuni nocturne. Tot cartieru’ neiluminat... si totusi lumina! Noapte de aurora boreala, lumina albastrie cu parfum selenar... Fara umbre...
Omu’ meu si oama mea, al mai fain moment al vietii mele de noapte a durat maxim cinci minute. Desi am o priveliste fantastica asupra acestui colt de Bucuresti, n-am prins clipa stelelor cazatoare. Am prins insa fantasticul noptii de noiembrie, minunea de pana-n miezul noptii. Pamanteanul pacatos, fara ganduri de NATO, inghite cu o pofta bolnavicioasa portia de libertate, binecuvantarea naturii.
Cinci zile mai tarziu, evenimente iesite din sfera controlului de pasager al RATB-ului ma obliga sa ma-ntorc acasa din drumul spre biserica. Si, intamplator, trecand pe langa fereastra, minunea! In plina ploaie, in mana cerului negru, in cateva secunde, totul devine roz. Apusul soarelui fara nori, muritorii in mocirla ploioasa de 23 noiembrie. Totul negru, mai putin cladirile din juru-mi, de un teribil roz-portocaliu. Si, pentru 13 minute, cel mai colorat si mai mare curcubeu al ultimilor 22 de ani... Fara a fi un semn dumnezeiesc pentru "umila" multime din Piata ("Creaturi tampe si nerecunoscatoare!"), curcubeul inimii mele ramane al meu. Apusul zilei ramane rasaritul meu. Al meu, fara egoism. Al meu, numai ai meu!

Si, 40 de ore dupa aceea, in fata mormantului pe cale de a fi umplut, un zambet sincer, curat. Cine-a inteles bucuria luminii sa pofteasca pentru a ne iubi unii cu/pe altii, intre cei vii si pentru cei reci. Cine nu, sa se plimbe! Cine zicea ca m-am dezvatat sa ma smiorcai muiereste pe la nunti, sa zambesc hoteste si sa fac haz de vremelnicia si micimea pamanteana la despartire? Cine? E un mincinos! Poa’ sa vina sa se plimbe.

De data asta a fost asa... De data asta a fost Radu. 25 noiembrie 2002. Cine urmeaza? Veniti de dati lumina...

Niciun comentariu: