marți, 16 mai 2006

poVESTE DE IARNA

ANDREI PARVAN in 20 decembrie 2001, Bucuresti

Incloshcotorobilizabil!

Te-ai intrebat vreodata de ce ne este uneori atat de cald iarna? Sau de ce privim gales dupa pustii de "doi-la-un-metru" care ne tulbura hodina de dupa masa de seara, boncanind uneori enervant in usa de la intrare? Sau de ce ne vine sa aruncam si noi cu bulgari in insii ursuzi ce se foiesc pe langa noi la orele intunecate ale diminetilor de decembrie? Sau poate ca ai putea raspunde intrebarilor de genul... "Mami, da’ la vecina de alaturi cum a venit barza cand drumurile sunt inzapezite de doua saptamani?..."
Dincolo de explicatiile stiintifice, in ultimii douaj-si-ceva de ani se constata ca istoriile cu si despre iarna sunt doar niste bancuri de prost gust. Pai cum altfel decat nesimtire curata se cheama insolenta cu care dumneaei, zapada, ne trateaza atunci cand ne e mai dor de dansa? A? Categoric, in afara luminitelor de pe bulevard, fulgi de zapada inseamna poate tampeniile pe care unii oameni se gandesc sa le faca asezati la o masuta, intr-o mana cu o foarfeca si intr-alta cu nitica solutie ce se zice ca ar lipi... Totusi, fulgii cei de zapada nu-s decit niste copii neastamparati ce s-au saturat de mizeria asta terestra si-si fac de lucru stand cu capul in nori.
Poate ca simtim frigul de afara tocmai pentru ca in suflet ne e de multe ori foarte cald. Poate prea cald pentru a constata ca se-ntampla sa ne mai surprindem in papuci pe un ger de minus nu-stiu-cate grade... Ce zici de chestia asta? Si glasul gandului rasuna atat de... in conditii de frig sau de liniste... Sau poate ca zambetul nostru blajin este mai mult decat o simpla confirmare a umanitatii noastre, prea adanc cufundata in colturile tainice ale mintii sau ale sufletului nostru. Si in mod sigur, sadismul cu care ne revoltam impotriva grotescului ursuz si rigid social nu e decat frustrarea unei copilarii "vandute" prea devreme.

Din realitatea rapciugoasa de afara ne trezesc amintirile. Imi aduc aminte, pe cand eram copil, serile de iarna. In afara ratiei de intuneric pe care de multe ori nici mama nu reusea sa ne-o explice, iarna ne bucura gandurile libere si indraznete. Si chiar daca nu il aveam deloc la inima pe tipu’ cu barba alba si costumatia rosie cel putin caraghioasa, mi-era bine. Bine si-atat. Insa, ca un facut, intr-o zi de vineri, in timpul studiului meu serios la vioara, taica-meu ce era cu o ureche in aparatul de radio... "Taci putin!" Uitasem sa spun ca ne intorsesem cu o seara inainte din municipiul-capitala. Era vineri. Si-am plecat cu maica-n centru...
Acu’ 12 ani, niste copii cu gandurile libere si indraznete "si-au uitat" oasele pe afara, inalbind cu ele caldaramul. Uimiti de atata lumina, am iesit dupa ei dar... noua nu ne-a mai ramas nimic. Pentru ca, doar, Speranta moare ultima. Moare si nu se preda.
Acu’ 7 ani s-a-ntamplat sa-mi dau seama care sunt momentele anului pe care le detest cel mai mult. Si, in afara teribilei zile mele de nastere, a punctat decisiv perioada beculetelor colorate, a cantecelelor ce rasuna stalcit in glasurile dogite de atata foame, a renilor vagabonzi pe coridoarele universului si a cvasiinexistentilor fulgi de zapada.
Habar n-am!
Acu’ 1 an mi-am dat seama ca darul oferit de amicii mei din Decembrie s-a intors acolo de unde a plecat.
In inima mea deschisa ca odaia pentru aerul de dimineata. Tot acum mi-am dat seama ca de as fi avut varsta pe care o am, stateam si priveam grozav de detasat la nebunia de sezon, de din colt de la Ateneu. Sau de la Universitate. Sau de la Romana. Sau... Si chiar m-ar fi onorat sa fiu un cadou nemeritat la usa inimii muritorilor. Mda!
12. 7. 1. Simbolic sau nu... numerele, anii si vremurile motiveaza revoltatul din mine. In plus, cum am mai zis, de multe ori imi dau seama ca ma alint singur. Daca dincolo de cuvinte sunt oamenii atunci dincolo de oameni nu mai este nimic. Dincolo de nimic e Dumnezeu. Iar dincolo... totul. Revolutionara inutilitate, nu?
Mi-am dorit sa fiu macar o data raza de lumina care creaza curcubeul. O data. O raza. Si valeu! Cata Dumnezeire este in chestia-aia ratacita printre "caile de rulare" ale porumbeilor... Nu mai e nici frig, nici decembrie, nici clipe penibile, nici oameni de zapada ce se iau "la misto" cu soarele...
Nimic din toate aiestea! Pacat ca iarna nu iubeste curcubeul. Poate fulgii de zapada...

Foarte ciudat, dinspre povestea asta incloscotorobilizabila despre suflete sunt fixat de doi taciuni de culoarea curcubeului.
Ma privesc mirati, parca intrebandu-se unul pe altul de ce is unii oamenii atat de negrii incat nu se zaresc decat coborati din lumina, doborati in zapada. Pentru ca in tot acest amar de bine, exista doi taciuni ascunsi in spatele unei satre de nspe tanci scandalagii, zabauci si (ne)atenti din cale afara.

Prin geamul ferestrei dinspre miazanoapte am zarit primavara dosindu-si adierile parfumate si clinchetele clopoteilor vanilati printre troienele de zapada. Asa ca am dat fuga la fereastra dinspre miazazi si am incercat sa culeg o fierbinte floare de gheata. Dar, fara sa vreau, mi-am adus aminte ca, de cele mai multe ori, taciunii aprinsi sunt vii si e pacat de iarna sa ies la raport doar cu mainile umede. Si am lasat floarea de gheata la locul ei, lipindu-mi insa nasul de petalele pale, pentru a simti poate pentru ultima oara parfumul iernii ce va sa vie.

Atat. Doar atat. Pentru Andrei!


Totul. Pentru tine!

P.S. Despre fulgii de zapada ar mai fi inca multe de spus.
Chiar nu vrei sa ma intrebi nimic? Esti sigura?


Niciun comentariu: