luni, 22 mai 2006

Zero

ANDREI PARVAN in 27 august 2003, Bucuresti

S-a-ntamplat iar!

Timpul... N-a trecut nici macar un an! Prima data cand am revazut-o, la putina vreme de la intoarcerea din escapada estivala, am crezut ca poate doar mi s-a parut. Sau/si am pus-o pe seama tensiunii activitatilor curente, a nebuniei cotidiene si a oboselii de peste zi.

As fi vrut sa fie altfel... Ar fi trebuit sa fie altfel. A doua oara era limpede... Poate mi se intampla numai mie, sau poate... Trece timpul pe langa mine, ma impiedic, ma ridic si trec mai departe. Prea departe. Mult prea departe...

Am parasit urbea devenirii mele si, la doar 17 zile, m-am intors ca un strain in propria casa. Mi-am declarat atunci ruptura definitiva in plan emotional vizavi de tot ce insemnasera 8 ani. Aproape juma din viata...

Am revenit mai apoi... Nu iar si iar... doar rar. De vreo 3-4 ori in urmatorii 4 ani. Ruptura era definitiva; eu - intrus in lumea netulburata a provincialismului... (Ciudat este ca acelasi eu am tot sperat, timp de cateva zile, ca aventura cea noua inceputa in martie 1999, sa fie doar o aventura. Asa parea: o excursie fugara cu final neasteptat...)

Azi se repeta. Din nou! Fiecare minut in absurditatea asta de oras ma face sa ma simt din ce in ce mai putin acasa. Din ce in ce mai putin eu. As vrea sa fug, sa ma var in valtoarea padurii, in linistea valurilor si-n cotloanele campiei... Si fiecare minut mai departe decat ceea ce ar trebui sa insemne acasa, ma umple de dor... de sentimentul ala inexplicabil... ca vreau acasa. Cu adevarat acasa!

Asta despre locuri! Oamenii... cei mai buni prieteni... (aaaaa... aliati, colaboratori, tovarasi... asta-i!) sunt cei de departe. Peste mari si tari... iar daca nu, la macar cateva sute de kilometri distanta... Si netul are partea lui... (Am pe cineva cu care ma conversez electronic desi stam la cateva sute de metri distanta... Ne-am vazut de 2-3 ori in 3 ani...) Si-s asa de grozavi oamenii, de departe...

Astilalti, amaratii cu care am trudit pentru sperantele noastre, chinuitii soartei si ai vremurilor, alaturi de care am tras gandurile marete dupa noi... sunt doar oamenii de alaturi. Alaturi, niciodata impreuna. Straini...

Ne vedem, sigur ca da. Rar, la cateva luni, nu? Ce-ar mai fi!? Vorbim despre cate in luna si in stele, despre femei si masini, telefoane si calculatoare, despre politica si sport... Rar, rar de tot (poate niciodata, ca altfel stricam prietenia), despre Dumnezeu si viata, crestere si speranta, prezent si viitor. Niciodata despre trecut... Suntem doar cei mai buni prieteni!

Ma impiedic, ma ridic si trec mai departe...

(Imi pare atat de rau! Mi-as fi dorit sa fie altfel... Si cu ea, si cu L., M., C., Tz. si ceilalti. Si mai ales cu mine...

S-a intamplat iar... Si maine-i o zi! De ce-ar fi diferita de asta de azi?

Si-mi pare atat de rau...)

Ce daca a mai ramas loc? Lasa-l sa fie! Nu se stie niciodata cand om avea nevoie de el. Ramane aici. Pentru ca n-are nimic de pierdut. Si bine face!

Niciun comentariu: