miercuri, 30 august 2006

Stadionul din viata noastra

ANDREI PARVAN in 4 august 2006, Tulcea

Deh, la cate uniforme albastre erau prin preajma, de ce ar trebui sa ma mire? I-am vazut mergand spre stadion. In siruri ordonate, aproape tinandu-se de mana… Frumos asezati unul langa altul, cu varste intre 20 (?) si 40 si ceva de ani, cateva sute barbati/baieti printre care (ratacite sau dependente?), se ratacisera cateva tinere in drumul spre Giulesti.

Prima mansa a sfertului Cupei UEFA a trecut in liniste, printre multimea de jandarmi, patrule de politie, reprezentati media si gura casca pe strada sau in fata televizorului. Pana intr-o dupa-amiaza cand, iesirea din Gradina Cismigiului mi-a provocat o mare curiozitate, chiar la o departare bunicica fiind. Pentru moment, imi statea pe limba gand de bine pentru onor RATB-ul intotdeauna dispus sa faca bucurii pasagerilor grabiti. Cete de oameni urcau spre centru… Apoi, gandul de bine fost-a redirectionat catre odiosul sistem al luptei sindicale romanesti sau de aiurea. Cete de oameni imbracati in rosu continuau sa urce pe bulevard…

Perplex. Au trecut acele prime 15 secunde, au mai trecut inca alte vreo cateva zeci. Nu ma puteam dumiri de ce oameni in toata firea (mare parte la frumoasa si complicata „varsta de mijloc”) se simteau atat de bine in tricourile rosu-aprins.

Iti plac cifrele? Bineee… Cel putin o treime femei. Cel putin jumatate peste 45-50 de ani. Poate unul din 10 sub 25 de ani. Din astia, poate unul din 18. Din jumatatea aia anterior mentionata, peste jumatate erau cu sotul or soata. Dintre toti, unul n-am vazut fara tricou sau fara insemnele lui Boro.) Dar nici unul cu jdemii de steaguri si stegulete, nici macar unul sufland in tignal sau urland din toti bojocii. Nope, faceau cat de rufele intinse sub balcoane, de compatriotii mei permanent grabiti si sictiriti, lipsiti de amabilitate dar posesori ai unei guri imeanse cascate spre starea de bine specifica unor muritori din alta vreme sau alt loc.

Greu de creionat un model al suporterului european. De fotbal, fireste. E treaba psihosociologilor sa identifice elementele constituente ale profilului atitudinal-comportamental al microbistului roman. E problema profesorilor si medicilor sa previna si sa trateze posibile reactii asociale sau amorale. Si a moralistilor sa continue aceasta cuvantare in propria maniera. Fara a ne culpabiliza sau exagera dimensiunile problemei, ea este insa si problema noastra.

A noastra pentru ca e mai usor sa privesti taspe natarai ce se dau ce ceasul mortii incercand sa vare in poarta o sfecla alba. E a noastra pentru ca normalitatea in care truda/efort/munca/timp/energie/resurse/interes erau valori ce rar de tot coborau de pe raftul de sus al sipetului vremii nu s-a dat doar cu fundul in jos. E a noastra ca-i mai grozav sa spargi seminte in ploaie sau in fata unui ecran de sticla decat sa privesti ochii oglinzii tale sau sa simti cu inima-ti cum bate o alta inima. E o problema daca preferam in fata o sticla aproape goala in locul unui trup plin ce-ti freamata n brate. E o problema pentru ca beat-ul tehno cu sunete sacadate si deloc melodioase ajunge sa infierbante mai tare mintea decat visele tainice ale mintii si inimii de al’data. Problema e si mai mare cand, fara deosebire, de la parlamentar la cersetor, nu poti pune geana pe geana daca nu esti la zi cu barfele negutatorilor de suflete. E o foarte mare problema cand oameni altminteri seriosi si cu gandurile la locul lor se imbujoreaza feciorelnic si zambesc larg la puberii ce urla in miezul noptii: „Hai, Steluta!” Problema se acutizeaza crunt cand (in partea din fata a tramvaiului fiind) varstnici care se bucura de beneficiile anilor de cotizare la bugetele asigurarilor sociale isi incordeaza jugulara si urla din toti bojocii: „Lupta Dina mic!” In atari conditii, ce anume le mai poti reprosa celor din generatia abuzata politic ce-s „Singurei impotriva la toti!”?

La fiecare inceput de an, imi adun laolalta cateva intrebari fundamentale. La fiecare inceput de an scolar, le adresez copiilor mei cateva intrebari cheie. Nu te va surprinde poate ca exista tanci de 5 ani care nu cunosc prenumele propriilor parinti. Poate ca nu vei fi tocmai impresionat ca exista prescolari care nu stiu cum se numeste tara sau orasul in care locuiesc. Ca exista pe lumea asta elevi (romani!) care nu stiu cine este presedintele Romaniei. Ca poate jumatate dintre cei de 9-10 ani nu vor fi in stare sa indexeze 5 dintre locurile care merita sa fie vizitate in orasul lor. Ca, la 14 ani, sunt adolescenti pentru care Garibaldi a fost antrenorul unei echipe de Serie A, van Gogh cine stie ce DJ iar Dickens actorul ala de la Oscar… Ei bine, oamenii astia grupati aleatoriu sau dupa orice alt criteriu fac parte din viata reala, sunt actorii „pe bune” ai superproductiei asteia babane care se numeste Romania 2006.

N-as fi cheltuit timp pentru asta daca, zilele trecute nu s-ar fi pornit iara tavalugul fotbalistic. Daca nisipul de pe malul fluviului nu mi-ar fi adus aminte de fotbalul din curtea gradinitei. Daca, in acelasi timp, nu mi-as fi amintit identitatile asumate de fotbalistii intre 4 si 7 ani. Fara discriminare, eroii jurnalelor de sport sau ai serilor cu meciuri televizate. Ce jucarii, roboti, papusele, jocuri de constructii sau puzzle? Noooo, nici vorba… Ce-s alea? „Mingea frate, hai la volbal”…

Nu-i vina ta, nu-i vina mea! Nu avem nici o legatura cu asta, probabil. Dar fa-ti vreme si pleaca urechea la replicile pe care le auzi la scara blocului, seara tarziu in gramezile umane omogenizate de injuraturi si tutun sau oricand in replicile celor pe cale sa devina oameni… Iar cand vei trai asta mai mult decat ca pe o simpla simtire, inseamna ca vei fi undeva pe acolo, ratacit printre scaunele de la tribuna a doua, clatindu-ti gatlejul cu o inghititura de alcool, spargand intre dinti o samanta si scuipand resturile unei injuraturi nemestecate.

De unde stiu? Eu? De unde stiu eu? Uite, sunt cu doua scaune mai incolo, la inca un meci prost pe stadionul vietii noastre...

Niciun comentariu: