luni, 17 decembrie 2007

Politici si practici de(spre) Calitate


Recuperez! Si incerc o pirueta vizavi de povestea cu studiul despre politicile de asigurare a calitatii in sistemul universitar romanesc, eveniment despre care am povestit deja

Inainte de toate (aprecierile pozitive), trebuie salutata ideea elaborarii studiului ce a stat la baza organizarii mesei rotunde. Din cat am reusit sa imi dau seama, desi foarte sintetic, este probabil primul document reprezentativ care reuneste o serie de consideratii fundamentate la adresa performantelor sistemului universitar romanesc, in ansamblul sau.

Demersul este meritoriu cu cat autorii sai sunt doi tineri cercetatori, produse ale aceluiasi sistem autohton. Care sistem functioneaza inca la limita hazardului, in baza unor „strategii”care (de cele mai multe ori) nu sunt justificate cultural si (de foarte multe ori), nici macar asumate la nivelul unei vointe politice.

Un alt foarte mare plus este ca (cel putin la nivelul discursului si al articularii acestuia) cei doi tineri autori probeaza cu prisosinta ca sunt nu doar ancorati in realitate ci si „stapani” in domeniu. Buna stapanire si utilizarea adecvata a limbajului specific este mai mult decat onorabila in astfel de contexte.

Materialul se doreste a fi un studiu de politici. Care politici? Autonomia universitara aduce mai mult a enclavizare universitara, in care termenii descriptivi sunt incapabili si lipsiti de plasticitate. Ca atare, nu este nici un risc in a vorbi despre „haos endemic” in ceea ce priveste universitatile autohtone. Nu vorbim aici despre lipsa de politici coerente, care sa genereze strategii ci chiar de lipsa politicilor. Lor le urmeaza practici oculte, decizii arbitrare etc., nu doar la nivel institutional ci si in cotidian, pornind de la membrii corpului didactic si terminand cu diversele servicii administrative.

O prima constatare ce se poate face la adresa studiului nostru ar fi ca nu este tocmai un studiu de politici referitoare la calitate. Desi invoca o serie de documente care se subscriu campului teoretic si metodologico-aplicativ, el valorizeaza idei ce converg spre performanta institutionala. Care nu este decat o dimensiune a calitatii educationale…

De altfel, avem mai degraba de-a face cu un exercitiu de analiza a unor politici referitoare la contextul institutional al evaluarii performantei universitare. Cu bataie directa pe masurarea acestei performante si pe clasificarea furnizorilor de servicii educationale in functie de cateva criterii universal recunoscute, in baza unor indicatori cu specific national si local. Subliniez, dimensiunea institutionala a clasificarii performantei!

In al doilea rand, micile lipsuri sau erori de constructie a discursului sunt inerente. Se pot observa formulari ambigue ce privesc conceptele specifice, vehiculate de regula atunci cand vorbim despre calitate: producerea calitatii, asigurarea calitatii, evaluarea calitatii, acreditarea calitatii. Despre clasificarea calitatii este mai greu, chiar imposibil de discutat… Mai dureros ca unele necesare si foarte benefice delimitari conceptuale sunt complet straine multora dintre protagonistii discutiilor generate pe marginea materialului in discutie!

Tot la nivelul chestiunilor de fond ar putea puncta si chestiuni care tin de dimensiunea evaluativa. In fapt, evaluarea inteleasa ca politici, metodologii si practici evaluative (chiar si la nivel institutional) este imposibil de luat in discutie in absenta invocarii sau ignorand expertiza in materie. Fie ea la nivelul cunoasterii fundamentale din punct de vedere teoretic cat si a bunelor practici rezultate in urma exercitiului operational… Nu neaparat institutional! I se poate imputa dar studiului lipsa nu doar a unor precizari asupra metodologiei ce a mediat emiterea judecatilor de valoare cu caracter de concluzii si recomandari ci si inconsistenta recurgerii la aceasta metodologie.

Departe de a ma hazarda in face afirmatii cu caracter speculativ! Insa (rezumandu-ne doar la o lectura atenta a materialului) studiul impregnat cu o topica si cu elemente lingvistice cu origini ar saxone ar putea parea mai degraba o traducere insuficient filtrata experiential… Si, nu in ultimul rand, ca nota generala, insuficient asumat cultural. Sau cel putin, lipsa nervului si „ochiului social”… De inteles, in mare parte, datorita formarii profesionale a acelor 2 autori, mult mai apropiati doctrinelor politice si competentelor instrumentale cu specific „exact” decat „culturii educationale”, a logicii si filosofiei evaluative…

Deschidem aici un alt subiect de discutie. Mai mult decat aspectele sale institutionale, problematica educationala are 2 piloni centrali: oamenii si organizatiile. Iar chestiunea calitatii in educatie tine in mare masura de dimensiunile institutionale si de politica institutionala! Insa acest lucru se intampla (in special) atunci cand, functionarea organica a organizatiei sa intretina „sanatatea institutionala” iar recurgerea la proceduri de tipul unor politici nationale, centraliste, este semnalul unei metastaze. Conceptul de „calitate” este departe de a fi nou sau novator, preocuparea pentru eficienta, eficacitate, pentru satisfactia „clientului” si pentru indeplinirea standardelor este vechi (de cand lumea, am putea zice) iar in alte pamanturi si sub alt cer, dimensiunea institutionala este indezirabila pentru ca tocmai practicile curente sunt de natura sa o neutralizeze, oamenii si structurile avand o „setare” naturala pentru o educatie „de calitate”.

Data fiind natura si continutul sau, studiul are un impact relativ limitat. Cine are putea fi vizat de concluziile sale? Functionarii cu pozitii de decizie din autoritatea centrala? Inaltii functionari ai serviciilor sau agentilor de profil? Creatorii de strategii la nivelul fiecarei institutii de invatamant superior? Din randul „opiniei publice”, doar cei avizati… Si cam atat! Marele avantaj sunt seturile de recomandari, pertinente… In cel fel pot si vor fi ele asumate de catre cei „in drept”?

Cea mai mare durere nu este dar problema politicilor nationale ci practicile „la firul ierbii”! Discursul studiului este si trebuie sa ramana unul de factura neutra, fireste… Atrage insa el dupa lectura interogatii care sa genereze mobilizare pentru producerea calitatii? Pentru instituirea de mecanisme institutionale functionale, eficiente si eficace? Sunt universitatile romanesti capabile ca (odata realizata si certificata calitatea pe care o produc) sa fie si furnizori de performanta?

Niciun comentariu: