luni, 21 ianuarie 2008

Primul ajutor

Într-una dintre serile de la finalul anului trecut celebra trecere de pietoni din faţa sediului central al ANAF (vezi centrala Vulcan de altădată), nesemnalizată corespunzător şi ignorată cu bună ştiinţă de participanţii la trafic, a produs încă o victimă. Ce face individul bine intenţionat, cu spirit civic şi predispus la mobilizare exemplară? Apelează rapid serviciul de urgenţă în timp ce prestează foarte artistic în mijlocul drumului, pentru dirijarea circulaţiei. Spre şansa lui, 2 ambulanţe s-au înfiinţat grabnic la faţa locului în 2-3 minute pentru a se ocupa de omul întins pe caldarâm…

Mi s-au derulat mai apoi prin faţa ochilor nişte cadre în foarte mare viteză: concursurile şcolare „Sanitarii pricepuţi”, participarea la un concurs şcolar despre cutremurele de pământ, protecţie şi acţiune în cazul dezastrelor naturale (undeva în clasa a VI-a) şi cursul opţional de acordarea primului ajutor de prin liceu la care nimeni nu s-a îngrămădit să participe…

M-au încercat un pic amintirile recente şi de mult trecute studiind zilele-astea materialele ce sunt puse (de regulă) la dispoziţia angajaţilor, ca parte a instructajului privind normele de protecţie a muncii şi de acordare a primului ajutor. N-am ratat ocazia de a mă distra copios pe seama erorilor din text (umor involuntar pe baza unei transcrieri deficitare) şi uitându-mă câş la termeni de bun simţ însă departe de a fi comuni. Nu ştiu de pildă ce ar trebui să îi „spună” artera axială unui cititor obişnuit atât timp cât până şi subsemnatul şi-a întrebuinţat serios memoria vizuală şi imaginaţia pentru a putea identifica zona corpului despre care se face vorbire. Acelaşi lucru s-a întâmplat pentru descrierile algoritmice a tehnicilor de acordare a primului ajutor.

Şi cam pe aici s-a terminat râsul! „Las’ că n-o să mi se întâmple mie” sau „are bunul Dumnezeu grijă să ne păzească” sunt replicile favorite ale ignorantului într-ale responsabilităţii pentru neprevăzut, mai ales când necunoscutul poate fi dramatic sau chiar tragic. „Doamne fereşte!” să fie pus în faţa faptului împlinit…

Şi nu e doar problema cursurilor de prin ajutor (în opinia mea, indispensabile) în cadrul cele 2 cicluri ale învăţământului obligatoriu. Ci şi a economiei casnice, educaţiei sanitare sau celei sexuale şi de contracepţie! Şi, la fel de indispensabil, cele de educaţie rutieră!

Mai mult, făcându-mi de lucru cu proiectul legislativ pentru învăţământului preuniversitar, m-am întrebat de ce nu ar fi posibilă susţinerea unor astfel de cursuri de educaţie rutieră ca în Danemarca (spre exemplu, dacă memoria nu se joacă iarăşi „ascunsa”!): incluse în programul şi orarul şcolar, la finalul cărora elevii intră în posesia permisului de conducere. Asta dacă tot ne batem atât limba-n gură de pomană vizavi de legătura dintre şcoală şi societate, despre felul în care şcoala răspunde unor nevoi de dezvoltare individuală şi a unor necesităţi sociale.

A răspuns gândurilor mele privind educaţia pentru viaţă un amic ce stă într-un scaun comod şi-un birou mare mai toată ziua, atunci când nu-l plimbă şoferul prin ţară „pe teren” (de la o masă-mbelşugată la alta, via câteva ore de inspecţie): „Mai Andrei, ştii de ce-au murit nevinovaţii-ăia când cu explozia de la Mihăileşti, acum vreo doi ani? Şi de ce se duc o groază de alţi oameni buni? Pentru că vroiau să dea o mână de ajutor… Şi-apoi nu spui tu că omul bine intenţionat este mai periculos decât cel ignorant sau neinteresat?”


Un comentariu:

Bogdan Voicu spunea...

Eu ştiam că astfel de cursuri sunt incluse în programa de la dirigenţie, ce e drept, fără acordarea de permis...

Nu ar fi rău însă dacă orele s-ar şi ţine, şi dacă poliţistul local ar fi implicat şi el din când în când în predare.