vineri, 29 februarie 2008

Olimpiada prostiei


Olimpiada de la Bacău. Ca şi voi, am citit în ziar. Apoi am prins nişte începuturi de taclale, la TV („Fabrica” de la Realitatea TV, miercuri la amiază…).

Dacă de la cotidianul cu pricina încep să mă aştept, pe zi ce trece, la orice. Surprinderea am avut-o de la dra. Andreea Creţulescu, „moderatoarea” emisiunii cu pricina. Care, cu foarte mult avânt muncitoresc, a dat citire subiectului, apoi a difuzat un reportaj „de la faţa locului” şi (printre altele) a încheiat justiţiar şi victorios: „Vedeţi dar ce fel de şcoală se face în România şi-n ce hal am ajuns!” După care s-a grăbit să-i ia la rost pe invitaţi…

Care-i problema (mea)?
  1. Subiectul era un început de basm cult. Românesc, clasic. Ispirescu… Deci nu replică de film după 12 noaptea… Dar treaba asta n-a mai zis-o nimeni.
  2. Suntem la un concurs public unde presupunem că avem de-a face cu elite. De 13-15 ani, e drept… Dar sunt totuşi peste medie. Nu-s în stare puberii să producă conţinut artistic? N-au ce căuta acolo…
  3. Ba din contra! Orice om normal la cap, la vârsta asta, are dispoziţie şi apetenţă pentru astfel de subiecte. Dac-ar fi după mine, „untul aş scoate” din participanţii la concurs…
  4. Apropo… actul estetic nu-i musai să aibă şi valoare morală. Sau ba? Să vedem ce zice Maiorescu…
  5. Etic sau nu? Ce nu-i etic aici? Ruşine să le fie celor ce se gândesc la prostii!
  6. Câtă ruşine? Păi nu ştiu… Ştiu doar că preocupările de genul celor înfierate de moralişti sunt cap de listă între subiectele vârstei. Şi-atunci de unde jenă?
  7. De fapt, cine are o problemă? Şi a cui e problema? Deja, de pe la grădiniţă, puradeii ostracizează ideea de „barză” şi a „albinuţelor” trimise de mămica la tăticu’. Şi reciproc! „Puritate” nu-i acelaşi lucru cu ignoranţa sau necunoaşterea…

Deci unde-i problema? La noi? La mine? La presă?

joi, 28 februarie 2008

Pactul pentru educaţie


Ştiu, (printre altele) ieri a fost mare poveste cu întâlnirea de la Cotroceni, despre Pactul Naţional despre Educaţie. De data asta n-am ajuns, din motive multiple… :-( Şi până găsesc documentul cu pricina acolo unde-ar trebui să fie, vi-l recomand aici. Cu gând să revin!

miercuri, 27 februarie 2008

Relaxare

Înainte de a apuca să ridic la fileu o chestiune de actualitate „a sistemului”, acelaşi Bogdan trage un foc şi încă un foc de avertisment, luând act de apropierea nepermis de periculoasă a unei alte frecţii pentru un picior de lemn: „descărcarea” programei şcolare.

Pentru început, trebuie făcută o precizare: subiectul „decongestionarea programelor” vizează doar disciplinele din clasele de gimnaziu. Nu pe cele de liceu sau primare! Pentru astea de pe urmă se gândeşte doar o uşurare a ghiozdanelor ca urmare a unui studiu (al Institutului pentru politici de sănătate, pe care nu am reuşit însă a-l identifica – NB). Iar mutarea asta nu are loc doar pentru că studiul respectiv era foarte băşicat pe starea fizică a elevilor de clase primare şi cea psihoemoţională a celor de la gimnaziu. Nicidecum pentru că părinţii erau nemulţumiţi sau pentru că decidenţii au descoperit ceva „simţ comun” ascuns prin parcare…

Revoltatul şi sălbaticul din mine se băşică de fiecare dată când vine vorba de formalism, de reţete, de trebuinţe impuse dau de condiţionări externe. Fără a fi nici una dintre astea de mai sus, „programa” e una dintre sechelele unei concepţii tâmpe, de tipul „cincinalului în patru ani” sau a altor anomalii care continuă să macine oameni şi generaţii. (Un exemplu mărunt dar semnificativ şi foarte relevant l-a dat Traian, zilele trecute!)

Tehnic, avem de mai bine de un deceniu planuri cadru şi curriculum naţional! Avem doar pe hârtie, în minţile celor ce l-au creat şi-n speranţa de îndreptare a ăstora de stau pe bloguri de profil, probabil… Practic, suntem impregnaţi de program şi de „programe”. De informaţie inutilă. De o foarte proastă structurare a ei. De o şi mai proastă integrare în curriculum. Şi de câte şi mai câte…

Ministerul de resort a început seria consultărilor pentru a reduce cu 75% conţinuturile programei. Sic! Asta înseamnă că din ceea ce avem acum se vor lua 3 sferturi şi se vor arunca în vânt, dacă mi se permite metafora… Ce anume se va întâmpla cu ceea ce rămâne, am dubii că se poate prevede. În baza căror criterii se vor suprima cele 75 de procente, iarăşi nu ştiu. Cum anume se va asigura coerenţa a ceea ce rămâne, vom afla probabil (într-un târziu). Cine şi ce ne asigură că acele 25 % de informaţii vor furniza motive de optimism, iar altă necunoscută.

Sesizaţi? Nu este vorba despre o reconstrucţie, reconsiderare etc. a conţinuturilor învăţării şi predării. Nu-i vorba nici despre mutarea accentului de la „cunoştinţă” la „putinţă” sau la „competenţe” („abilităţi”, „priceperi”, „deprinderi” ş.a.m.d.). Sau despre valori şi principii care să producă politic mai bune! Nimeni nu vorbeşte despre (re)formarea cadrelor didactice în contextul acestei noi reforme. Nimeni despre celelalte conţinuturi corelate. Nici despre ergonomia învăţării, despre resurse sau aspectele tehnice ale instruirii, raportate subiectului în discuţie. Nu că am avea musai nevoie de un document programatic care să aglutineze direcţii de dezvoltare, linii de acţiuni, valori pedagogice şi principii educaţionale pe care să se construiască…

Pentru înalţii sau scunzii funcţionari ministeriali pare simplu: dăm 75% din programă deoparte! Nu pare însă deloc simplu pentru copilul de clasa a VIII-a al uneia dintre colegele mele, un puşti ce tocmai băgase capul pe uşă: „Deci dacă reduc din programă, asta nu înseamnă că vor reduce ne vor face viaţa şi şcoala mai frumoasă, nu? Adică vor reduce şi orele? Mai puţine ore şi mai mici… Dar cu profesorii ce-o să se întâmple, o să-i reducă şi pe ei?”

marți, 26 februarie 2008

Despre viitorul României

Mai tragem încă o dată aer în piept, în regulă? :-)

Uite, sunt unul dintre cei care consideră că societatea românească s-a maturizat. Sau, mă rog, este în curs de… Unul dintre argumentele afirmaţiei anterioare este ponderea subiectelor referitoare la educaţie şi învăţământ în media, în interacţiunile cotidiene, chiar şi în timida dezbatere publică.

Mai mult, plusez pe aşteptările mult mai realiste ale omului de rând vizavi de ceea ce se mişcă în domeniu. Pe adecvarea expectaţiilor, cum s-ar zice. Pe un altfel de discurs, pe pragmatism, pe o altă atitudine faţă de educaţie a celor cu studii superioare. Pe o relativă mobilizare a actorilor sociali, fie ei din media, administraţie publică, sectorul asociativ şi organizaţiile neguvernamentale, pe intervenţii din ce în ce mai hotărâte în spaţiul public al tehnicienilor cu tangenţe profesionale sistemului de învăţământ…

Paradoxurile sunt multe. De la lipsa de impact a celor mai multe dintre întreprinderi până la lentoarea instituţională. De la lipsa de viziune până la lipsa de eficienţă sau de eficacitate, via politici strâmbe şi proiecte aberante… Asta merită o altă discuţie, cu altă ocazie.

Astăzi, doar un cap de pod, cu oarecare întârziere: o privire de ansamblu, concisă şi echilibrată despre legătura dintre sistemul de învăţământ, educaţie, viitor şi România.

luni, 25 februarie 2008

Sisteme paralele

Răspund acum lui Bogdan, ce mi-a aruncat mânuşa ieri: e rău faptul că învăţătorii fac temele cu elevii, după orarul de şcoală?

Există părinţi cu dare de mână, chiar şi printre cei care au copii înscrişi în sistemul public. Cei mai mulţi dintre aceşti elevi, odată ajunşi acasă, folosesc timpul omorându-l: joacă, vizionarea programelor de televiziune şi utilizarea calculatorului (în parametrii specifici unui individ între 6/7 şi 10/11 ani). Mai puţină preocupare pentru teme şi alte chestii de genul ăsta…

Există unii copii ce au bunici sau personal specializat pentru asistenţă educaţională şi de îngrijire. Cei mai mulţi dintre cei de pe urmă, fără competenţe didactice sau chemare. Deci tot părinţii sunt nevoiţi ca la revenirea acasă să se ocupe de temele copiilor. Nu că ei ar avea plăcere, ştiinţă sau putinţă!

Chiar şi cei care „îşi fac temele” înaintea sosirii părinţilor de la activităţile cotidiene au foarte mari şanse să le efectueze incorect. Or esenţa temei este exerciţiul şi însuşirea corectă unor deprinderi de activitate intelectuală… Iar din acest punct de vedere, „temele de la şcoală” sunt mană cerească.

De altfel, într-un context organizat şi cu sprijin pe măsură, discuţia este cu totul alta. Pentru că atunci când efortul este rezultatul unui demers ce are loc în cadrul „clasic”, suspectez rezultate net superioare! În plus, activitatea cadrului didactic cu proprii elevi este o modalitate de reglare eficientă predării şi învăţării. Sau o prelungire mai mult decât binevenită a acţiunii didactice tradiţionale.

Nu în ultimul rând, de ce să nu îmi doresc ca o astfel de practică să se generalizeze şi să se extindă ca acoperire orară? Este de fapt o necesitate pedagogică şi o cerinţă socială în contextul nu doar racordării la sistemele din „ţările civilizate” cât la realităţile ocupaţionale şi şcolare autohtonă.

Pe de altă parte, este o modalitate isteaţă prin care trag nădejde că se va produce nu doar o egalizare a elevilor cât suprimarea unor sisteme ilicite şi (nu de puţine ori) deloc eficiente de „pregătiri particulare”. Care pot continua să existe pentru orice altceva decât pentru „a trece clasa”, „a face faţă exigenţelor evaluării” sau „pentru acoperirea programei”…

Dintr-o altă perspectivă, chestiunile de etică nu-s de neglijat! Alăturate multor interogaţii ce se pot produce pornind de aici…

Deşi sunt bani munciţi şi/sau meritaţi, veniturile suplimentare (mare parte nefiscalizate) nu doar că au partea lor de contribuţie la evaziune sau la fentarea obligaţiilor sociale cât la producerea unor dezechilibre economice şi sociale. Şi nu mă refer aici doar la remuneraţia diferenţiată (chestiune de maximă importanţă, însă!) or la vizibilitatea socială a unor varii categorii de personal… Pare de râs sau paranoic?

În ce fel va influenţa sistemul ăsta raporturile „de forţe” dintre diversele categorii de personal didactic şi managementul instituţional? Sistemul temelor pentru acasă efectuate în clasă (sic!) presupune spaţii necesare, presupune timp etc. Apoi, dacă pentru clasele primare chestiunea este evident ceva mai simplă, cum rămâne cu profesorii de ciclu gimnazial? Vor purcede şi aceştia la „ore suplimentare”? Cum anume? Vor avea toate cadrele didactice acelaşi regim sau doar acelea unde interesul elevilor şi constrângerile evaluării ridică niscaiva probleme?

Elevi sau cadre didactice, toţi ştim că atunci când nu există teme pentru acasă or stimuli necesari unei activităţi intelectuale, avem o problemă. Suntem de acord că elevii nu vor face acasă nimic din cele care nu le sunt cerute doar pentru că au ei motivaţii epistemologice atipice… Cât de pedagogică este o asemenea mutaţie? Şi care va fi natura „temelor pentru acasă”, care vor fi disciplinele vizate şi cât suntem de pregătiţi pentru o evaluare la justă valoare a efortului personal?

Nu în ultimul rând amploarea unui astfel de sistem ar trebui să producă şi o creştere în calitate a întregului învăţământ obligatoriu. Fi-va oare aceasta evaluată? Şi ce-ar urma după?

vineri, 22 februarie 2008

Agenda II


Aştept cu nerăbdare, de mai bine de două luni, continuarea pentru un post de-al Magdei Balica în care împărtăşea primele impresii de după debutul unui soi de iniţiativă în care cred. Şi-am găsit printre enunţurile de acolo o idee care mă roade de o foarte bună perioadă de timp: în ce fel influenţează distribuţia cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar comportamentele, conduita şi formarea personalităţii elevilor?

Are cineva poftă de-un demers investigativ? Sunt în zonă… Şi chiar de voi fi acelaşi rob al timpului, tot aproape rămân. ;-)

joi, 21 februarie 2008

Apropo…


A trecut nebăgat în seamă comunicatul aceleiaşi Comisii Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din Domeniile Educaţiei şi Cercetării din România vizavi de năzdrăvăniile legislative propuse simulacrului de dezbatere publică.

Şi încă două trebi: o însemnare de-a lui Bogdan şi un demers al unui alt Andrei.

Iar de n-ajunge, se poate-arunca şi-un ochi printre legăturile prietenoase, actualizate zilele trecute…

miercuri, 20 februarie 2008

Reflexele centralizării

Am efectuat zilele trecute nişte vizite în câteva şcoli generale (mare parte din mediul rural), într-unul dintre judeţele subcarpatice. Lesne de imaginat subiectele discuţiei cu oamenii şcolii. Şi la fel de lesne de ghicit şi cel mai important dintre acestea…

Povestea despre descentralizare şi deconcentrare în educaţie este departe de a fi complicată. Cel puţin la nivel declarativ, lucrurile sunt simple şi păstrează principiile şi uzanţele arhicunoscute: transfer de competenţe, de responsabilităţi şi de resurse către serviciile locale sau către cele specializate. Având ca argument capacitatea redusă de intervenţie a autorităţii centrale plus necesitatea de asumare a misiunii educative şi a celei educaţionale de către colectivităţi, cu exerciţiul managerial de rigoare.

În sprijinul acestui demers există o Lege a Administraţiei Publice Locale încă din 2001. Începând cu anul 2005, au tot au apărut diverse hotărâri de Guvern, legi şi celebra Strategie de Descentralizare în educaţie. Aproape trimise puse sub semnul întrebării, la începutul mandatului, chiar de către actualul ministru de resort…

Nimic surprinzător! Reinventarea şcolii româneşti şi toată odiseea ce o insoţeşte a fost reclamată doar ca o degrevare a autorităţilor naţionale… Cele publice locale nu doar că nu aveau competenţele şi cultura necesare dar, puse în faţa faptului împlinit, au eşuat lamentabil. Ocazie speculată imediat: „Vedeţi că descentralizarea-i păcătoasă? Primarii vor tăia şi spânzura, apropriindu-şi managerii şcolari, încurajând corupţia, instituţionalizând lipsa de transparenţă, finanţarea după ureche etc.”…

De altfel, dezbaterea din spaţiul public (atunci când există!) se poartă aproape exclusiv pe subiecte precum finanţarea şi gestiunea (administrativă, vezi bine) a unităţilor publice de învăţământ. Arareori despre politicile educaţionale sau de personal… Aproape deloc despre problematica socială (acces la educaţie, inegalitate de şanse, dezvoltare comunitară, dispozitive de susţinere şi de protecţie socială etc.). Niciodată despre politici locale, despre coeziunea şi solidaritatea socială consecinţe a unui demers strategic!

În ultimă instanţă, nici nu-i nevoie să vorbim despre acţiunea proiectivă a autorităţilor publice locale cât despre responsabilitatea (cum alta decât „colectivă”) a comunităţilor. Există parteneriate sociale funcţionale şi eficiente? Pare o problemă închipuită implicarea comunităţii în formarea, inserţia sau reinserţia profesională a propriilor membri? Câte şi unde sunt cazurile când structurile decizionale locale acţionează pentru formarea sau consolidarea spiritului comunităţii, pentru conservarea specificului local sau naţional? Să ne mai întrebăm când şi cum intervin reprezentanţii autorităţilor respective în structurarea curriculumului şcolar şi adecvarea lui la necesităţile de dezvoltare locală?

Articol publicat Luni, 18/02/2008 în Jeopardy – Clubul de analiză

marți, 19 februarie 2008

Calitatea în şcoala românească

De la o vreme încep să uit. De exemplu, n-am zis nimic despre studiul Calitatea educaţiei în învăţământul preuniversitar românesc. Interesant, fain, vesel… Şi foarte vesel, pe alocuri!

De-a dreptul trist este comunicatul de azi, ce-a fost colportat şi prin fluxul informativ al Guvernului. Care, fără nici un fel de jenă sau de remuşcare, transformă CNRS-ul (Le Conseil National de la Recherche Scientifique) în „Consiliul Naţional al Ştiinţei din Franţa”. Care, trebuie să recunoaştem, este exact acelaşi lucru, nu? :-(


luni, 18 februarie 2008

Învăţătură

Am mai învăţat una. M-au mai învăţat una… Câţiva din profesorii de altădată, astăzi manageri de unitate şcolară dintr-un judeţ care trei zile a transpirat pentru vizita de trei a „domnului ministru Adormiţei…”

vineri, 15 februarie 2008

Adevăruri

Înainte de a citi în media de ieri povestea asta, am făcut alaltăieri o vizită unora dintre rubedenii.

El, doctor în ştiinţe matematice, cercetător şi fizică atomică, plimbat prin toată Europa în baza unei ţinute academice de excepţie. În ultima parte a vieţii, nu neapărat anticomunist dar ajuns „la cuţite” cu regimul (vezi fazele cu Institutul de la Piteşti), profesor de matematică într-una dintre şcolile de frunte ale Capitalei.

Ea, profesoară de biologie (chiar şi pensionată), până acum câţiva ani. La o altă şcolară, chiar foarte de frunte…

În fine, cum nu apucasem să ne vedem pe anul în curs, mă aşez cu doamna la poveşti. Despre câte în lună şi printre stele, despre chestii profesionale, despre viaţa în România urbană şi Canada „rurală” (cea de-a doua reşedinţă, unde stau cam jumătate din an). Şi, neavând încotro, despre şcoala românească…

Măi, Andrei… Profesorii n-au bani? Poate, cei slabi, incompetenţi şi proşti… Sau poate unii dintre cei dintre satele cu adevărat sărmane… Ştii câţi bani are în mână un profesor la noi la şcoală? Asta pe lângă salariul de bază… Şi pe lângă meditaţii! Păi să vezi, ca fac cel puţin 2 ore pe zi de „meditaţii”… De fapt, ţin copiii la şcoală să-şi facă temele împreună! Şi rămân o groază de copii, că şi-aşa n-au ce face acasă iar părinţii sunt încântaţi. Şi fiecare lasă nu ştiu câte zeci de lei… Adună tu treaba asta în fiecare zi şi vezi cât iese… 40 de milioane pe lună, direct în buzunar… Ce chitanţă, ce Fisc? Şi chiar crezi tu că fac treabă în timpul ăsta? S-ar vedea şi în activitatea de peste zi, aia normală… N-au bani? Nu muncesc deloc şi aşteaptă! Şi fac scandal… Ei n-au bani? Nişte scârbe! Halal învăţământ… Voi ce faceţi în direcţia asta? Ce-ai de zis?

Să mai zic ceva? Puteam oare să-i mai zic ceva? Ce să mai spun? Aşa c-am tăcut… Şi-am scris aici.

miercuri, 13 februarie 2008

România universitară


În cele din urmă, cu un oarecare decalaj faţă de estimările iniţiale, iată ce-a rezultat în urma studiului noului proiect legislativ pentru învăţământul superior românesc. Şi după câteva foarte intense şi interacţiuni, altele decât experienţa şi experienţele personale.

Deci liber la studiat sau descărcat noul produs BANCA DE TALENTE! Şi impacienţă în aşteptarea de reacţii… ;-)

luni, 11 februarie 2008

Sau nu!


Ieri m-am jucat un pic cu ultimul Barometru Rural. Şi nu-i deloc a bună…

Mă folosesc de ceea ce poate fi imaginat cu ajutorul datelor pe care le furnizează documentul pentru a sublinia contextul în care ministrul Educaţiei a efectuat săptămâna trecută o vizită în judeţul de provenienţă. Din nefericire, media a trecut relativ uşor peste unul dintre episoadele petrecute cu ocazia asta… Acum poate este vorba doar de familiarităţi (oricum nepotrivite, în opinia mea) care îşi găsesc locul în interacţiunile din partea aceea de ţară. Înclin însă a crede că nu-i tocmai o simplă întâmplare…

Cu câteva zile înainte, una dintre centralele sindicale din învăţământ ceruse retragerea pachetului legislativ din dezbaterea publică. Chestie care nu-i tocmai deplasată, dacă ne gândim un pic… Răspunsul ministrului a fost însă năucitor! Indiferent ce crede poporul, de opinii sau de argumente, personajul ţine la propriile jucării de parcă ar fi maşinuţele de la grămăjoara cu nisip a şantierului…

Iar eu nu ştiu ce să fac! Să apreciez candoarea infantilă şi reacţiile-i autentice sau să căinez nefericita viitoare societate românească, cu şcoli cu tot?

joi, 7 februarie 2008

Jocul de-a leapşa

Chef există. Timp, doar câteva minute. Puse deoparte pentru leapşa de la Bogdan. Aşa că, repejor…

1. În ce film v-ar face plăcere să trăiţi şi cine-aş vrea să fiţi? Văleleu, câte sunt… În spiritul blogului, doar 2-3, foarte serios vorbind!

a. Patch Adams. Sau Dr. Eaton. Sau fluturele din punctul culminant al naraţiunii…

b. The Children of Men. Unul dintre acele multe milioane de copii nenăscuţi.

c. L’auberge espagnole. Moi même!

2. La ce conferinţă aţi alege să participaţi? (Nu luaţi în calcul cât costă participarea sau exclusivitatea evenimentului!) Foarte sigur, foarte actual şi (într-un fel) provocator: 3rd International Fair for Higher and Continuing Education – Berlin, aprilie 2008.

Şi leapşa merge mai departe la toţi cei care poftesc! Dar întâi trece pe la Emil şi pe la Ioana

luni, 4 februarie 2008

Vorbele presei, III

S-a întâmplat să se adune iar un număr de articole de presă ce-ar merita o privire. Îngăduitoare, încruntată, blajină sau furioasă…

Într-o ordine foarte personală, pomenesc astăzi despre imagini simptomatice ale şcolii româneşti, redeschiderea şcolii Berlitz de la Bucureşti şi blogul grădiniţelor, via EduGate.