miercuri, 20 februarie 2008

Reflexele centralizării

Am efectuat zilele trecute nişte vizite în câteva şcoli generale (mare parte din mediul rural), într-unul dintre judeţele subcarpatice. Lesne de imaginat subiectele discuţiei cu oamenii şcolii. Şi la fel de lesne de ghicit şi cel mai important dintre acestea…

Povestea despre descentralizare şi deconcentrare în educaţie este departe de a fi complicată. Cel puţin la nivel declarativ, lucrurile sunt simple şi păstrează principiile şi uzanţele arhicunoscute: transfer de competenţe, de responsabilităţi şi de resurse către serviciile locale sau către cele specializate. Având ca argument capacitatea redusă de intervenţie a autorităţii centrale plus necesitatea de asumare a misiunii educative şi a celei educaţionale de către colectivităţi, cu exerciţiul managerial de rigoare.

În sprijinul acestui demers există o Lege a Administraţiei Publice Locale încă din 2001. Începând cu anul 2005, au tot au apărut diverse hotărâri de Guvern, legi şi celebra Strategie de Descentralizare în educaţie. Aproape trimise puse sub semnul întrebării, la începutul mandatului, chiar de către actualul ministru de resort…

Nimic surprinzător! Reinventarea şcolii româneşti şi toată odiseea ce o insoţeşte a fost reclamată doar ca o degrevare a autorităţilor naţionale… Cele publice locale nu doar că nu aveau competenţele şi cultura necesare dar, puse în faţa faptului împlinit, au eşuat lamentabil. Ocazie speculată imediat: „Vedeţi că descentralizarea-i păcătoasă? Primarii vor tăia şi spânzura, apropriindu-şi managerii şcolari, încurajând corupţia, instituţionalizând lipsa de transparenţă, finanţarea după ureche etc.”…

De altfel, dezbaterea din spaţiul public (atunci când există!) se poartă aproape exclusiv pe subiecte precum finanţarea şi gestiunea (administrativă, vezi bine) a unităţilor publice de învăţământ. Arareori despre politicile educaţionale sau de personal… Aproape deloc despre problematica socială (acces la educaţie, inegalitate de şanse, dezvoltare comunitară, dispozitive de susţinere şi de protecţie socială etc.). Niciodată despre politici locale, despre coeziunea şi solidaritatea socială consecinţe a unui demers strategic!

În ultimă instanţă, nici nu-i nevoie să vorbim despre acţiunea proiectivă a autorităţilor publice locale cât despre responsabilitatea (cum alta decât „colectivă”) a comunităţilor. Există parteneriate sociale funcţionale şi eficiente? Pare o problemă închipuită implicarea comunităţii în formarea, inserţia sau reinserţia profesională a propriilor membri? Câte şi unde sunt cazurile când structurile decizionale locale acţionează pentru formarea sau consolidarea spiritului comunităţii, pentru conservarea specificului local sau naţional? Să ne mai întrebăm când şi cum intervin reprezentanţii autorităţilor respective în structurarea curriculumului şcolar şi adecvarea lui la necesităţile de dezvoltare locală?

Articol publicat Luni, 18/02/2008 în Jeopardy – Clubul de analiză

Niciun comentariu: