luni, 31 martie 2008

Q.E.D.

Sunt încă marcat de evenimentele săptămânii trecute, pe care le-am abordat deja. Şi am aceeaşi stare mizerabilă ca şi ieri, după ce-am mai frunzărit media (cu silă şi scârbă)…

Dar timpul (şi dragostea) vindecă! Sau, cel puţin, îmi place să cred că aşa va fi. De fapt, omului îi place să aibă dreptate, nu? Şi pare că am încă multe în comun cu umanitatea… Printre ele, un deja-vu de acum fix 3 luni calendaristice, despre care-am scris ulterior, chiar aici.

Ah, şi cât de mult mi-aş fi dorit să mă-nşel…

joi, 27 martie 2008

Fără cuvinte!


Nu ştiu ce să zic, nu ştiu cum să zic… E vorba despre liceul „meu”, despre una dintre instituţiile cu care colaborez (încă), de o manieră foarte sănătoasă… Deşi timpul petrecut prin zonă a fost scurt (un an şi câteva luni), am multe amintiri… Dintre ele, Diri cea grozavă… Şi-ncerc a-nţelege cum de-a fost posibil… Şi nu pot…

Am urmărit filmuleţul care-a făcut înconjurul bunului simţ… Nu până la capăt… N-am putut… Bărbat fiind…

Apoi am aflat de asta:


miercuri, 26 martie 2008

Instantanee


Eram la începutul liceului când am fost foarte surprins de trei dintre colege. În fapt, una dintre ele s-a remarcat de o manieră aparte: în curtea şcolii, la o miuţă… Ulterior, am pus întrebări şi-am aflat şi povestea din spatele poveştii. Cele trei drăgălaşe veneau dintr-o localitate din nordul judeţului. Întâmplător au ba, s-a întâmplat să provină din aceeaşi şcoală, din aceeaşi clasă chiar. Şi să ajungă în aceeaşi clasă! Acum hazul era mare pentru că noi eram vreo 20 şi ceva de băieţi în tot liceul. Iar din ăştia eram câţiva deloc pasionaţi de balonul rotund… Da’ las’ că erau fetele! ;-)

Şi mi-am adus aminte de ele undeva zilele trecute când, rătăcit printr-un sat pierdut între dealuri, am descoperit un teren de fotbal surogat. Pe care alergau vreo 10 puştani din două clase cu predare simultană, în timpul orei de sport. Iar puştanii erau 8 băieţi (de diverse staturi) şi 2 fete, fără nici o jenă sau fără nici un fel de complex faţă de balonul ce sărea năzdrăvan din iluzia de gazon…

Cum era treaba aia cu egalitatea de gen?

marți, 25 martie 2008

Oamenii şcolii


Dincolo de clişeu, nu prea ştiu cum să introduc rândurile ce vin, aşa că trag liniuţe la cap de rând, după cum urmează:

luni, 24 martie 2008

Genocid alimentar


Ai văzut „Super Size Me”? Îl recomand…

Azi am să vorbesc despre un alt soi de genocid. Şi despre senzaţii extreme: alimentaţia din grădiniţe…

Îmi amintesc cu oroare farfuriile metalice în care se tăvăleau felii de pâine albă, foarte proaspătă şi foarte-foarte proaspătă, sub straturi milimetrice de margarină cu sau fără magiun. Sau margarină cu telemea! Sau margarină cu brânză „topită”… Sau, la aceleaşi dejun, apa colorată şi insipidă ce-şi reclama statutul de ceai. Sau „gustările” de la ora zece, a juma de măr, un baton ce ciocolată sau 5 biscuiţi. Sau prânzurile de care sărmanii copii abia aşteptau să scape, cu greaţă…

E deja un truism că vei găsi hrana cea mai proastă posibil va fi preparată de „bucătăresele” de regim „cantină”. Iar întrebarea firească survine imediat: oare ele mâncă propriile produse? Aşa or găti şi acasă?

În mod oficial, asistentele medicale au ca responsabilitate stabilirea de raţii alimentare care ar mai trebui să asigure necesarul caloric. În special pentru puradei… Despre halul în care se face asta, altă dată sau mai bine deloc.

Şi mi-e şi groază să mă gândesc… La vârsta la care se formează obiceiuri (alimentare), supunem nişte creaturi fiinţe umane fără nici o vină unui demers conştient, voluntar, instituţional, de tâmpire. Din care supravieţuiesc cu sănătatea în bolduri şi cu fundu-n scaunele de fast-food, având o pungă de chipsuri în mâna stângă şi, în loc de lingură sau de furculiţă, o viaţă de toată jena în cea dreaptă…

vineri, 21 martie 2008

Inspecţia şcolară


Unul dintre comentatorii ultimei mele însemnări din blogul lui Emil a aruncat mânuşa, pentru o scurtă discuţie despre inspecţia şcolară. Foarte scurtă chiar, pentru că aici e o adevărată odisee!

Dacă pornim de la clasicele manuale de management, avem în inspecţia şcolară principala formă de monitorizare, evaluare şi îndrumare a unităţilor de învăţământ sau a personalului cuprins în acestea. Obiectul inspecţiilor fiind (de regulă) activitatea de ansamblu, sistemul de gestiune şi administrare a resurselor materiale şi financiare, gestiunea resursei umane şi prestaţia didactică. Cu variaţiuni, fireşte. În special în ceea ce priveşte chestiunile financiare (de exemplu), autorităţile de control fiind aici atât reprezentanţi ai structurilor centrale (ministere de resort) sau locale.

Foarte adevărat, „inspecţie” (prin rezonanţele şi conotaţiile sale) se bucură de o tristă faimă în vocabularul comun. O dată pentru că procedura a fost asociată cu un anumit set de comportamente şi de practici specifice climatului social şi politic al istoriei recente. A doua oară, pentru că mare parte dintre „inspectori”, chiar şi după schimbarea de regim, funcţionează încă în baza unor tipare şi a unor reprezentări ce mai au nevoie de câţiva ani pentru a deveni permeabile şi supuse cu adevărat schimbării. În al treilea rând, pentru că termenul în sine, deşi limitat ca registru de sensuri şi semnificaţii, este poate mai accesibil decât altele. Şi pentru că activităţile denumite generic ca „inspecţie” sunt departe de a fi elemente internalizate cultural.

Ca fapt divers, numeroşi funcţionari sunt încadraţi ca „inspectori” deşi activitatea curentă şi competenţele sunt departe de aşa ceva. CAEN-ul să trăiască!

Repoziţionarea semantică este insuficientă… Urmăream amploarea pe care a căpătat-o în vorbirea curentă „auditul educaţional” şi tot ceea ce-l fundamentează. Şi e mai mult decât inspecţie, mult mai mult decât un simplu instrument de evaluare… Pentru că, în simţul comun şi-n spaţiul autohton inspecţia a fost şi este măsură punitivă sau ultimă. În mod normal, logic şi firesc, evaluarea (indiferent că e vorba despre oameni, practici sau sisteme) are alte funcţii decât arătatul mâţei moarte sau bau-bau pe culoarele şcolilor! Iar politicile guvernamentale şi procesul de prefacere fundamentală a sistemului au eşuat lamentabil…

Orice vizită de documentare, orice asistenţă sau trecere „prin zonă” este teroare pentru directori, durere pentru personalul administrativ, stres pentru profesori, elevi şi părinţi. În cazul vizitelor anunţate se cosmetizează într-o veselie, conţinuturi didactice sunt bătătorite până la prostie, isteria şi hei-rup-ismul instaurează starea de asediu şi năucesc existenţa normală a locului…

Orice personaj dintr-un mediu extern, fie el cel mai amărât funcţionăraş ministerial de la Bucureşti, devin semizei odată ce au descins „în teritoriu”. Pupincurişti „la centru”, multiplică „la bază” reacţii slugarnice în rândul sărmanilor oameni care nu ştiu cum să acţioneze pentru a îmbuna starea de graţie cu care-au fost blagosloviţi. Se dau ce ceasul morţii să trateze cu consideraţie o Puşa sau un Gigel care, pe durata programului, sunt figuranţi într-o piesă de teatru absurd. Iar cele mai grozave cadre sunt acelea în care personajele ce joacă rolul inspectorului şcolar devin studenţi sau pacienţi în antecamerele superiorilor, scufundate în micimea ipocriziei umane…

Asta mă nedumereşte, mă intrigă şi mă revoltă. Dar e departe de a fi măcar una dintre problemele noastre…La urma urmei, ce efecte produce o „inspecţie” de o zi sau de câteva ore? Care sunt acele rezultate ce pot furniza mijloace de intervenţie asupra sectorului „inspectat”? Iar dacă există, cum devin acestea instrumentele necesare gestiunii strategice? Folosesc la ceva, ajută cuiva?

miercuri, 19 martie 2008

Responsabilitate socială


Se-apropie campania pentru alegerile locale. Prilej pentru fauna politică să se înfoaie, fără a năpârli însă…

Aşa cum am semnalat aici şi aici, mă aştept la măcar o sensibilă altfel de abordare a „trebilor” educaţionale, dacă nu chiar educative… Mă rog, asta ţine mult şi de comunitatea locală. Foarte mult… Adică ţine doar de comunitatea locală, dacă ne gândim bine.

Citeam nu mai ştiu pe unde că 60% dintre dosarele instrumentate de Departamentul Naţional Anticorupţie sunt ale unor primari ce se cred mari ingineri financiari. Mda…

Apoi, după unii, primarul nu-i musai să aibă habar de cum se face acordul între subiect şi predicat. El trebuie să fie gospodar! Sau, mă rog (după o viziune mitică şi politică), „dedicat comunităţii”… Doar că apartamentul de acasă nu-i tocmai acelaşi lucru cu problemele cetăţeneşti! Şi că, dacă nu-i în stare să lege două vorbe, am dubii c-ar fi în stare şi de altceva…

În plus, avem la Bucureşti un primar de sector deloc european care, după ce că nu leagă nici cele 2 vorbe „obligatorii”, e departe de-a fi gospodar. Doar „gură mare” şi-atât!

Constrânge oare cineva electoratul să aleagă primari tractorişti (de exemplu, cu scuzele de rigoare pentru cei ce s-ar putea simţi lezaţi de tangenţa şi apartenenţa la anumite comunităţi profesionale)? Foarte bine, să aleagă tractorişti… Da’ să nu se întrebe, să nu se mire şi să nu se revolte atunci când vor fi călăriţi şi batjocoriţi… Iar când şcolile şi educaţia vor arăta precum garajul sau rampa auto îşi vor da probabil seama că şi-au făcut-o cu mâna lor!

marți, 18 martie 2008

Drag de cifre


Despre unchiul meu prof de mate am şoptit ceva aici. Nu am povestit însă despre vacanţe petrecute împreună în zona Dornelor, pe drumuri de munte, ascunşi printre tufele de afine sau prin zmeuriş. Nici despre şarmul pe care eminentul doctor în ştiinţe matematice îl avea la urmaşele Evei, indiferent de vârsta sau de profilul cultural al acestora. ;-) Dar detaliile picante, înfăţişarea şi prestanţa nemţească a unchiului meu contează mai puţin şi-am să las deoparte poveştile picante, cel puţin pentru moment…

De câţiva ani, după mai bine de trei decenii de activitate (în cercetare şi în şcolile publice), dom’ profesor s-a pensionat. O vreme şi-a mai făcut de lucru cu junii în căutarea deprinderilor de activitate intelectuală pe tărâmul cifrelor sau a altora de teapa lor. După ceva timp a renunţat şi la asta regăsindu-şi plăcerile turistice, pe care le-a adăugat celor „tradiţionale” ce ţin de nervul lecturii.

Până la un punct. Când omul şi-a tras „ţeava” de net şi s-a încumetat la sporturi extreme. Pasionat de risc nu a fost niciodată (din câte ni-l amintim) dar a fost întotdeauna un om chibzuit şi foarte activ din punct de vedere investiţional. Aşa cum o permitea contextul socio-economic al anilor 90: plasamente bancare, economisiri în valută, titluri de obligaţiuni şi bonuri de tezaur. Mai târziu un pic, fonduri de investiţii şi tranzacţii bursiere (prin societăţile de brokeraj).

Surpriza cea mare am avut-o undeva în toamna trecută, când i-am făcut o vizită la o oră complet nepotrivită. Eruditul meu unchi stătea în faţa monitorului, urmărind preocupat cum evoluţii bursiere, grafice colorate şi cifre ce se mişcau cu o viteză rezonabilă în habar nu am câte ferestre active…

Apoi, într-o ocazie ulterioară, pe îndelete, întinşi la vorbă în faţa a tot soiul de grafice, tăieturi din ziare şi analize statistice, foarte mândru de portofoliul său şi de profiturile ultimului an, septagenarul mi-a explicat toată istoria… Preferă să joace singur pe bursă, fiind propriul broker şi suficient de pregătit pentru a îmbrăţişa o altfel de provocare a cifrelor!

luni, 17 martie 2008

Şcoala şanselor inegale

Am vrut să mă duc să văd cu ochii mei!

Dar mai întâi să explic…

Există un program guvernamental ce se numeşte „A doua şansă”. El este destinat copiilor de vârstă şcolară care (dintr-un motiv sau altul) au abandonat şcoala şi vor să reia cursurile, măcar până la finalul şcolarităţii obligatorii. Iar asta presupune identificarea de elevi în nevoie, de şcoli dispuse să intre în proiect etc.

Povestea se petrece într-unul dintre cartierele rahovene ale Bucureştiului. La o şcoală generală cu clase până la a X-a (dacă am înţeles eu foarte bine), unde s-a încercat şi reuşit (parţial) reintegrarea. Cu un ONG ce s-a pus pe treabă, mobilizând oameni, resurse materiale şi financiare pentru a creşte şansele de reuşită ale proiectului…

Până la un punct. Când părinţii celorlalţi copii s-au bulucit mai întâi la direcţiunea respectivei unităţi şcolare, apoi la inspectoratul şcolar, apoi la primărie. Pentru că odraslele lor erau „neglijate”, nivelul „procesului instructiv-educativ” scăzuse la cote „îngrijorătoare” iar performanţele şcolare ale progeniturilor erau puse în pericol de nevoile educaţionale reclamate de cei cuprinşi în programul mai sus amintit… Şi, nici mai mult nici mai puţin, au forţat retragerea activiştilor sociali, sub ameninţarea mutării propriilor copii la o altă şcoală şi a tradiţionalelor represalii.

Mai e ceva de comentat?

vineri, 14 martie 2008

Viaţa ca o trudă


Deşi n-ar trebui să se întâmple, mă distrează denumirile, încadrările şi activitatea noilor actori din lumea anacronică a şcolilor româneşti. Asta dincolo de sensurile, semnificaţiile şi reprezentările ce sunt aglutinate în unele dintre ele…

Exemplu scurt şi caz relevant, pe care l-am băgat de seama într-o foarte recentă experienţă „de teren”. Ce ziceţi de „directorul cu munca educativă”?

joi, 13 martie 2008

Reinventarea roţii

Pomeneam ieri despre necesitatea reinventării Casei Corpului Didactic. Şi, printre alte chestii la care ne putem gândi la orice oră din noapte şi din zi, merită analizată o opţiune certă: centrul de resurse, de documentare şi de informare. Povestea e mai complicată şi acum mă agăţ doar de o chestie…

  1. În România se publică. De multe ori aiurea, îndrăznesc să spun… Există lucrări scoase în tiraje de câteva zeci sau sute de exemplare, doar pentru a avea argumente pentru un parcurs profesional al indivizilor ce-şi doresc poziţii cheie în diverse sectoare. Învăţământul, cap de listă.
  2. Există alte ediţii publicate în tiraje mici şi foarte mici ca justificare sau ca rezultat al diverselor proiecte, studii, chestii… Şi mai există tot felul de traduceri de „resurse” specifice unor culturi străini, edulcorate sau seci. Dar se publică!
  3. Dincolo de lipsa de substanţă, se întâmplă să descoperi pe te miri unde izvoare livreşti care te ameţesc. Doar eu ştiu cum am dat peste tot felul de ghiduri, de ponturi sau de sugestii de acum câteva zeci de ani, ascunse prin biblioteca familiei.
  4. Există o mafie a cuvântului scris! Alta în afară de industria manualelor şcolare… Sau de cea a culegerilor. Este cea a cursurilor. Sau a oricăror alte produse de a căror achiziţie (şi semnătură pe prima pagină!) este condiţionată existenţa instituţională.
Mai citeşte poporul? În afară de tabloide… Categoric, nu se poate generaliza. Şi nu putem lua drept criterii operele clasice, umaniştii, teoreticienii sau arcele de boltă în epistemologie… Am intrat de câteva ori în străinezia în ceea ce ei numesc „Centre de Ressources Pédagogiques”, uitându-mă Dumnezeu printre rafturi. În varietatea de cărţi, CD-uri sau DVD-uri cu activităţi înregistrate, cu documentare, cu ghiduri sau pliante, tratate, atlase, manuale şi alte chestii la care te doare şi mintea să gândeşti.

Mulţi sau puţini, există şi oameni care muncesc, care citesc, care învaţă, care se agaţă cu disperare de orice interacţiune ce nu presupune stat pe scaun, scris după dictare sau ascultat discurs în limba de lemn. Şi care, foarte simplu, ar multiplica sau utiliza cu foarte mare drag ceea ce alţii (după aplicări repetate, chibzuite) au dezvoltat drept instrumente în activitatea curentă. Dar, în lipsa contactului sau accesului la ele, oamenii nu fac decât să reinventeze, iar şi iar, în varii ipostaze, roata…

miercuri, 12 martie 2008

Căminul Corpului Didactic

În tinereţe (bine, şi într-o altă postură fiind) am colaborat strălucitor atât cu damele din conducerea unei Case a Corpului Didactic din judeţele patriei cât şi cu instituţia în sine.

Acum însă mă mir de ce trebuie să existe o structură cu personalitate juridică („Casa Corpului Didactic”) doar pentru a asigura formare continuă pentru personalul din învăţământ? Doar pentru valoarea şi reprezentativitatea ei istorică? Nu ar putea fi această nevoie instituţională asumată de către direcţiile de profil, la nivelul local? Casa Corpului Didactic poate funcţiona nu doar ca furnizor de formare (fie vorba între noi, actualmente de calitate mediocră şi submediocră) ci şi drept centru de resurse şi documentare (în special!) sau având un rol în asistenţa, consilierea şi sprijinul cadrelor didactice în chestiuni de dezvoltare personală şi profesională. Şi nu doar atât!

A se înţelege de aici că aceste nevoi nu sunt exprimate, că nu sunt înţelese sau chiar nu există?

marți, 11 martie 2008

Agenda III

Primăvara de-afară mi-a amintit şi de asta dinăuntru! Şi de unul dintre primele-mi amoruri franţuzeşti… De fapt, chiar primul (dacă fac abstracţie de dragul meu Amiens cu a sa Picardie!) ;-)

Sophie este o tânără ce a adunat vreo 18 ani de dans. Dintre care, ultimii în activitatea desfăşurată în cadrul unui aşezământ girat de comunitatea locală, pentru (cei mai tineri dintre) membrii ei. Şi printre poveştile pe care le-am tot depănat cu Sophie am rămas cu o virtuală întreprindere comună, tot sub forma unei cercetări cu specific calitativ: impactul exerciţiului artistic asupra vieţii şcolare şi efectele pe termen lung în formarea personalităţii – origini, raţiuni, utilitate şi conexiuni transdisciplinare.

Cin’ se bagă?

luni, 10 martie 2008

O mică mare atenţie

Am multe amintiri (unele amuzante, altele penibile) legate de spiritul iconoclast cu care-am abordat începutul de primăvara. Fie din poziţia consumatorului de educaţie, presupus aşezat la rând pentru a contribui la grămada de pe catedră, fie din cea a virtualului destinatar al diverselor forme de „atenţie” cu care contributorii urmăresc parcursul şcolar al progeniturilor.

Am subliniat cu tâlc, apăsat şi cu mândrie cele două cuvinte cheie de mai sus. Pe care vă poftesc a le mixa bine, după reţeta clasică, pentru a obţine aluatul omogen necesar pregătirii pentru existenţă în lumea „reală”.

Sau, folosindu-mă de propriile clişee lingvistice, „creştem corupţia de mică pentru a fi puternică atunci când noi vom fi mari”.

vineri, 7 martie 2008

Grandomanie


Păţită ieri, când mi s-a recomandat o tanti între două vârste: „Eu sunt inspectoarea de română!”.

Sincer, ştiu că există un proces de demilitarizare a structurilor de profil ale actualului Minister de Interne şi al Reformei Administrative. Şi că, mai nou, o parte dintre cadre se numesc „inspectori”. De poliţia limbii române însă nu am habar! Aşa că i-am retezat-o scurt: „Vreţi să spuneţi inspectorul şcolar de limba română…” Şi pentru că am simţit-o peste măsură de încurcată, am adăugat: „Staţi liniştită pentru că nu dau doi bani pe asta!”

joi, 6 martie 2008

Masochismul centralist

Vorbeam încă de acum două săptămâni despre descentralizare, aşa cum (nu) este văzută de către autorităţile publice locale. Şi despre faptul că arcul de boltă al autonomiei în educaţie este beneficiul comunitar şi educabilul. Cu precădere populaţia şcolară cuprinsă în programele furnizare de către instituţiile publice…

Am însă dubii serioase în ce priveşte o presupusă „autonomie” decizională în educaţia românească. Şi asta se întâmplă în contextul în care am avut întotdeauna suficiente argumente pentru cei ce considerau că avatarurile instituţionale vor produce un periculos şi implacabil cerc vicios ce va face praf învăţământul românesc. Ei bine, dincolo de păcatele autorităţilor publice locale sau teritoriale, identific o foarte mare problemă acolo unde puţini ne aşteptam: la managerii şcolari.

Sunt din ce în ce mai dese prestaţiile jenante ale unora dintre directorii unităţilor şcolare „de elită”. Dar despre asta vom discuta într-o altă ocazie… Astăzi ne ocupăm doar de acei directori care au nevoie de acordul ministerului pentru implicarea şcolii într-un proiect asumat deja de către inspectoratul şcolar judeţean, cu evidente efecte benefice şi cu un impact pe termen lung şi foarte lung. Atât pentru instituţia respectivă cât şi pentru elevii cărora le era destinat. Şi tot ceea ce trebuia făcut era doar să-şi anunţe colegii cadre didactice să acorde sprijin moral pentru organizarea unei simple activităţi de 60-90 de minute în avantajul elevilor, viitori cetăţeni… Şi de parcă de-asta le ardea celor de la MECT, ce abia au răsuflat uşuraţi după ce legea i-a eliberat de corvoada inutilă!

Alt director, dintr-un alt „serial”, vroia să încheie un parteneriat cu primăria locală. Care „parteneriat” era doar o hârtie pe care în mod sigur urma să o ataşeze la mapa cu „măreţe realizări” ale delegării sale la conducerea şcolii! În altă parte, nu foarte demult, conducerea şcolii şi-a condiţionat acordul pentru derularea de activităţi ce implicau copii din familii acute dificultăţi financiare (activităţi derulate în spaţiile respectivei unităţi) de permisiunea de a asista la toate acţiunile cuprinsa în program şi de a pune la dispoziţie toată documentaţia de proiect. Nu în ultimul rând, directorul de grădiniţă care angaja răspunderea instituţiei şi implicarea financiară („simbolică”) a părinţilor şi elevilor pentru pretinse proiecte de „parteneriat” din care câştigători erau doar partenerul (ce-şi reuşea să-şi autofinanţeze astfel proiectul) şi imaginea respectivei grădiniţe înaintea concursului pentru un nou mandat.

Nu-i nimic nou în ceea ce se ascunde în spatele jocurilor de dincolo de cortină. Şi nici că unora chiar le place să se chinuiască în loc să facă lucrurile posibile cât mai repede, cât mai bine şi cât mai bune, contribuind în mod real la binele comun şi la câştigul pe care un amărât de suflet de copil (preşcolar, elev de şcoală generală sau de liceu) îl poate avea. Dureroasă şi problematică este obişnuinţa şi tolerarea unor astfel de practici, slaba implicare a celorlalţi actori („dintr-un sistem la fel de bolnav”, veţi spune) şi lipsa de reacţie a părinţilor sau a comunităţii.

Ce înţelegem prin „responsabilitate”, „participare”, „activism”? Autonomia asta la ce şi cui ajută? Doar feudelor, vătafilor publici şi dezinteresului endemic? Altfel descentralizarea asta pare a fi doar o vorbă de dânşii-inventată… Iar „şcoala deschisă” o altă năzbâtie decadentă!

miercuri, 5 martie 2008

Liceu fără panaceu


Nu, n-am să scriu nici azi despre legătura dintre religie, credinţă, educaţie şi învăţământ sau despre felul în care priveşte chestiunea asta problematica învăţământului românesc. Observ doar cât de simptomatică este „dezbaterea” pe tema asta, specific românească…

Şi am să las recomandare de lectură, pentru că tot s-au adunat suficiente comentarii pe tema asta: „Nu vrem liceu fără panaceu!” !

marți, 4 martie 2008

Un pas înainte?!

Am promis că scriu despre Pactul Naţional pentru Educaţie. Dar ce anume?

În ceea ce mă priveşte, nimic interesant, nimic entuziasmant. Mesaj diluat, discurs politic şi deja tradiţionalele erori gramaticale… La ce ajută angajamentele fără termene de execuţie, fără un plan de acţiune şi măsuri concrete, fără putinţa evaluării?

Care sunt pericolele? Care sunt grijile? Ce anume presupune „decalajul cultural”? Doar cele înşirate acolo sunt „ameninţările” ce privesc societatea românească?

Ştiu, există Raportul Comisiei Prezidenţiale din vara trecută. Fireşte, discutabil! În prelungirea căruia apare şi documentul în discuţie. De data asta-i însă inflaţie de chestiuni generaliste, tonu-i împăciuitor spre „hei-rup-ism”, cu specific de compromis… Fără identificare de cauze şi fără direcţie. Îndrăznesc să spun că-i doar şuetă la ceas de siestă a vieţuitoarelor politice din mediul autohton, suporteri şi detractori ai Raportului, la vremea lui.

L-aţi citit? V-a convins? Ce anume-i prisoseşte, ce-i lipseşte, ce mai poate fi adăugat, modificat sau ce poate fi dat deoparte? Ce părere credeţi că are prezentul despre viitor?

Articol publicat Luni, 3/03/2008 în Jeopardy – Clubul de analiză

luni, 3 martie 2008

Sechelele grădiniţei

Nu scapă viaţa anterioară nici un moment în care să nu scoată capul şi să mă dea de gol…

Acum ceva vreme 2 săptămâni, pornindu-mă la activităţile curente, privirea-mi întâlneşte un chip cunoscut. O doamnă pe care (de altfel), nu ştiam de unde s-o iau dar nici prea multe opţiuni nu aveam. „Ce faceţi, domnu’ Andrei? Cum vă merge?”

Şi-am povestit câteva minute despre grădiniţă, copii, şcoală şi educaţiune… Fără a-mi aminti nici până în ziua de azi mama căruia dintre copii era personajul, în care dintre cei 4 ani de „205” (deh, în zonă!) sau cu ce anume l-aş fi putut asocia.

Deunăzi, m-am văzut cu unul al puştan. Acum undeva în clasa a IV-a, ba chiar a V-a… Şi ne luăm noi cu poveşti, cu câte lună şi-n stele, până când (pe nepusă masă), ciutanul mi-o trânteşte verde: „Da’ să ştiţi că engleză nu mai ştiu deloc!”

Chestia asta nu m-a luat deloc prin surprindere… Începusem să mă obişnuiesc a mă vedea cu foştii preşcolari ce creşteau văzând cu ochii, care se deşteptau pe zi ce trece, adunau informaţie (mai mult sau mai puţin folositoare), îşi împlineau cultura generală sau putinţa de a face lucruri (în clasă, la şcoală sau în afara ei) dar care ţineau să-mi amintească că mai ţineau minte doar „fazăr” şi „mavăr”. Sau un „chis” mic şi poate un „taigăr”…

Este de înţeles traiectoria (întrucâtva instinctuală) a dezvoltării umane, mai ales la vârstele mici. Iar „engleză” erau cele 90 de minute (cumulate, în cel mai fericit caz) de achiziţii lexicale sau de minimă comunicare cât interacţiunile curente, purtate nu rareori în străineză. Măsurate nu doar în poezii, cântece şi poante cât într-un bagaj de minimum 300 de cuvinte la finalul grădiniţei pentru cei ce urmau să treacă la şcoală, plus cele mai uzuale expresii sau minimele competenţe de înţelege şi de conversaţie… Competenţe specifice claselor a II-a sau a III-a (chiar), potrivit curriculumului naţional! Fie vorba între noi, cu mult peste media naţională a „cetăţenilor europeni”…

Dincolo de propria amărăciune, nu pricep de ce există părinţi care investesc timp, bani şi nervi în dresajul lingvistic al puradelului încă de pe la 5 ani pentru ca şcoala publică autohtonă (şi nu doar cea publică!) să le anihileze grabnic şi cu foarte mult spor toate eforturile. Nu reuşesc să înţeleg ceea ce se se-ntâmplă în clase, la orele de limbi străine. Şi nu pot sa mă dumiresc nici asupra cauzelor, nici asupra scopului… Efectele sunt însă clare!