luni, 24 martie 2008

Genocid alimentar


Ai văzut „Super Size Me”? Îl recomand…

Azi am să vorbesc despre un alt soi de genocid. Şi despre senzaţii extreme: alimentaţia din grădiniţe…

Îmi amintesc cu oroare farfuriile metalice în care se tăvăleau felii de pâine albă, foarte proaspătă şi foarte-foarte proaspătă, sub straturi milimetrice de margarină cu sau fără magiun. Sau margarină cu telemea! Sau margarină cu brânză „topită”… Sau, la aceleaşi dejun, apa colorată şi insipidă ce-şi reclama statutul de ceai. Sau „gustările” de la ora zece, a juma de măr, un baton ce ciocolată sau 5 biscuiţi. Sau prânzurile de care sărmanii copii abia aşteptau să scape, cu greaţă…

E deja un truism că vei găsi hrana cea mai proastă posibil va fi preparată de „bucătăresele” de regim „cantină”. Iar întrebarea firească survine imediat: oare ele mâncă propriile produse? Aşa or găti şi acasă?

În mod oficial, asistentele medicale au ca responsabilitate stabilirea de raţii alimentare care ar mai trebui să asigure necesarul caloric. În special pentru puradei… Despre halul în care se face asta, altă dată sau mai bine deloc.

Şi mi-e şi groază să mă gândesc… La vârsta la care se formează obiceiuri (alimentare), supunem nişte creaturi fiinţe umane fără nici o vină unui demers conştient, voluntar, instituţional, de tâmpire. Din care supravieţuiesc cu sănătatea în bolduri şi cu fundu-n scaunele de fast-food, având o pungă de chipsuri în mâna stângă şi, în loc de lingură sau de furculiţă, o viaţă de toată jena în cea dreaptă…

Niciun comentariu: