vineri, 21 martie 2008

Inspecţia şcolară


Unul dintre comentatorii ultimei mele însemnări din blogul lui Emil a aruncat mânuşa, pentru o scurtă discuţie despre inspecţia şcolară. Foarte scurtă chiar, pentru că aici e o adevărată odisee!

Dacă pornim de la clasicele manuale de management, avem în inspecţia şcolară principala formă de monitorizare, evaluare şi îndrumare a unităţilor de învăţământ sau a personalului cuprins în acestea. Obiectul inspecţiilor fiind (de regulă) activitatea de ansamblu, sistemul de gestiune şi administrare a resurselor materiale şi financiare, gestiunea resursei umane şi prestaţia didactică. Cu variaţiuni, fireşte. În special în ceea ce priveşte chestiunile financiare (de exemplu), autorităţile de control fiind aici atât reprezentanţi ai structurilor centrale (ministere de resort) sau locale.

Foarte adevărat, „inspecţie” (prin rezonanţele şi conotaţiile sale) se bucură de o tristă faimă în vocabularul comun. O dată pentru că procedura a fost asociată cu un anumit set de comportamente şi de practici specifice climatului social şi politic al istoriei recente. A doua oară, pentru că mare parte dintre „inspectori”, chiar şi după schimbarea de regim, funcţionează încă în baza unor tipare şi a unor reprezentări ce mai au nevoie de câţiva ani pentru a deveni permeabile şi supuse cu adevărat schimbării. În al treilea rând, pentru că termenul în sine, deşi limitat ca registru de sensuri şi semnificaţii, este poate mai accesibil decât altele. Şi pentru că activităţile denumite generic ca „inspecţie” sunt departe de a fi elemente internalizate cultural.

Ca fapt divers, numeroşi funcţionari sunt încadraţi ca „inspectori” deşi activitatea curentă şi competenţele sunt departe de aşa ceva. CAEN-ul să trăiască!

Repoziţionarea semantică este insuficientă… Urmăream amploarea pe care a căpătat-o în vorbirea curentă „auditul educaţional” şi tot ceea ce-l fundamentează. Şi e mai mult decât inspecţie, mult mai mult decât un simplu instrument de evaluare… Pentru că, în simţul comun şi-n spaţiul autohton inspecţia a fost şi este măsură punitivă sau ultimă. În mod normal, logic şi firesc, evaluarea (indiferent că e vorba despre oameni, practici sau sisteme) are alte funcţii decât arătatul mâţei moarte sau bau-bau pe culoarele şcolilor! Iar politicile guvernamentale şi procesul de prefacere fundamentală a sistemului au eşuat lamentabil…

Orice vizită de documentare, orice asistenţă sau trecere „prin zonă” este teroare pentru directori, durere pentru personalul administrativ, stres pentru profesori, elevi şi părinţi. În cazul vizitelor anunţate se cosmetizează într-o veselie, conţinuturi didactice sunt bătătorite până la prostie, isteria şi hei-rup-ismul instaurează starea de asediu şi năucesc existenţa normală a locului…

Orice personaj dintr-un mediu extern, fie el cel mai amărât funcţionăraş ministerial de la Bucureşti, devin semizei odată ce au descins „în teritoriu”. Pupincurişti „la centru”, multiplică „la bază” reacţii slugarnice în rândul sărmanilor oameni care nu ştiu cum să acţioneze pentru a îmbuna starea de graţie cu care-au fost blagosloviţi. Se dau ce ceasul morţii să trateze cu consideraţie o Puşa sau un Gigel care, pe durata programului, sunt figuranţi într-o piesă de teatru absurd. Iar cele mai grozave cadre sunt acelea în care personajele ce joacă rolul inspectorului şcolar devin studenţi sau pacienţi în antecamerele superiorilor, scufundate în micimea ipocriziei umane…

Asta mă nedumereşte, mă intrigă şi mă revoltă. Dar e departe de a fi măcar una dintre problemele noastre…La urma urmei, ce efecte produce o „inspecţie” de o zi sau de câteva ore? Care sunt acele rezultate ce pot furniza mijloace de intervenţie asupra sectorului „inspectat”? Iar dacă există, cum devin acestea instrumentele necesare gestiunii strategice? Folosesc la ceva, ajută cuiva?

Niciun comentariu: