joi, 6 martie 2008

Masochismul centralist

Vorbeam încă de acum două săptămâni despre descentralizare, aşa cum (nu) este văzută de către autorităţile publice locale. Şi despre faptul că arcul de boltă al autonomiei în educaţie este beneficiul comunitar şi educabilul. Cu precădere populaţia şcolară cuprinsă în programele furnizare de către instituţiile publice…

Am însă dubii serioase în ce priveşte o presupusă „autonomie” decizională în educaţia românească. Şi asta se întâmplă în contextul în care am avut întotdeauna suficiente argumente pentru cei ce considerau că avatarurile instituţionale vor produce un periculos şi implacabil cerc vicios ce va face praf învăţământul românesc. Ei bine, dincolo de păcatele autorităţilor publice locale sau teritoriale, identific o foarte mare problemă acolo unde puţini ne aşteptam: la managerii şcolari.

Sunt din ce în ce mai dese prestaţiile jenante ale unora dintre directorii unităţilor şcolare „de elită”. Dar despre asta vom discuta într-o altă ocazie… Astăzi ne ocupăm doar de acei directori care au nevoie de acordul ministerului pentru implicarea şcolii într-un proiect asumat deja de către inspectoratul şcolar judeţean, cu evidente efecte benefice şi cu un impact pe termen lung şi foarte lung. Atât pentru instituţia respectivă cât şi pentru elevii cărora le era destinat. Şi tot ceea ce trebuia făcut era doar să-şi anunţe colegii cadre didactice să acorde sprijin moral pentru organizarea unei simple activităţi de 60-90 de minute în avantajul elevilor, viitori cetăţeni… Şi de parcă de-asta le ardea celor de la MECT, ce abia au răsuflat uşuraţi după ce legea i-a eliberat de corvoada inutilă!

Alt director, dintr-un alt „serial”, vroia să încheie un parteneriat cu primăria locală. Care „parteneriat” era doar o hârtie pe care în mod sigur urma să o ataşeze la mapa cu „măreţe realizări” ale delegării sale la conducerea şcolii! În altă parte, nu foarte demult, conducerea şcolii şi-a condiţionat acordul pentru derularea de activităţi ce implicau copii din familii acute dificultăţi financiare (activităţi derulate în spaţiile respectivei unităţi) de permisiunea de a asista la toate acţiunile cuprinsa în program şi de a pune la dispoziţie toată documentaţia de proiect. Nu în ultimul rând, directorul de grădiniţă care angaja răspunderea instituţiei şi implicarea financiară („simbolică”) a părinţilor şi elevilor pentru pretinse proiecte de „parteneriat” din care câştigători erau doar partenerul (ce-şi reuşea să-şi autofinanţeze astfel proiectul) şi imaginea respectivei grădiniţe înaintea concursului pentru un nou mandat.

Nu-i nimic nou în ceea ce se ascunde în spatele jocurilor de dincolo de cortină. Şi nici că unora chiar le place să se chinuiască în loc să facă lucrurile posibile cât mai repede, cât mai bine şi cât mai bune, contribuind în mod real la binele comun şi la câştigul pe care un amărât de suflet de copil (preşcolar, elev de şcoală generală sau de liceu) îl poate avea. Dureroasă şi problematică este obişnuinţa şi tolerarea unor astfel de practici, slaba implicare a celorlalţi actori („dintr-un sistem la fel de bolnav”, veţi spune) şi lipsa de reacţie a părinţilor sau a comunităţii.

Ce înţelegem prin „responsabilitate”, „participare”, „activism”? Autonomia asta la ce şi cui ajută? Doar feudelor, vătafilor publici şi dezinteresului endemic? Altfel descentralizarea asta pare a fi doar o vorbă de dânşii-inventată… Iar „şcoala deschisă” o altă năzbâtie decadentă!

Niciun comentariu: