vineri, 25 aprilie 2008

Educaţiune

Primul impuls al fiecărei zile petrecute printre oameni, în viaţa asta hiper-rapidă este să facem ordine într-o lume care nu are nevoie de ordine. Şi se mai zice despre cei care sunt foarte buni la făcut ordine, că (de regulă) nu sunt buni la nimic altceva…

De ceva vreme îmi reproşez că mă-ncăpăţânez prea des să-mi „fac ordine în viaţă”. Îmi spun, că măcar încerc să devin realist, începând să îmi ordonez priorităţile şi să mă adecvez momentului istoric. Cred că Shaw… da, George Bernard Shaw zicea despre omul realist că se adaptează realităţii. Cel fără simţul măsurii, adaptează lumea la el însuşi… Iar educaţia cu adevărat importantă, singura care contează, produce propria schimbare.

Şi mai cred că am renunţat la aberaţii induse. Amăgindu-mă să cred în singura educaţie adevărată: aceea ce produce oameni autonomi, capabili să stea pe propriile picioare şi să nu lase pe nimeni a gândi pentru ei.

Cel mai mare beneficiu al educaţiei tocmai ăsta este: maturizarea, învăţătura (de minte). Schimbarea, evoluţia, creşterea… Cea personală, cel mai greu şi (de cele mai multe ori) imposibil de realizat.

Vise de schimbare a lumii? De lăsare a unor „urme pe acolo pe unde trecem”? Vă las plăcerea! Prefer să mă ocup de mine… Singurul lucru pentru care am fost, sunt şi voi fi vreodată responsabil!

joi, 24 aprilie 2008

Proba realităţii

De când mă ştiu am deplâns soarta un sistem educaţional din care ieşi „tobă” de istorie fără a fi capabil să faci o analiză a unui context istoric. Sau „geniu” în geografie dar orb, surd şi mut într-un teritoriu necunoscut. (În termenii corectitudinii politice, „suferind de cecitate”, „hipoacuzic” etc.) „Erudit” al literaturii universale fără a putea emite judecăţi de valoare şi aprecieri critice la adresa unei opere sau a unui autor. Sau „vorbitor” de limbi străine imposibil a te înţelege sau a fi înţeles de către străinezi… Şi nu doar că ieşim din şcoli departe de a reuşi să pricepem lumea în care trăim dar nu ne cunoaştem pe noi înşine, pentru a ne adecva corect la realitate. Avem regimuri de trai nesănătoase, obiceiuri alimentare păcătoase, orare de somn anapoda, clişee comunicaţionale defectuoase şi năucitoare tipare comportamentale asimilate mimetic. Suntem într-o bâjbâială profundă, în lipsă de valori, de principii sau de modele, simţul realităţii ne este profund şi iremediabil alterat, avem atitudini aberante, ce se suprapun absurdului… Nu ştim să trăim!

Ce poate fi mai exasperant decât neputinţa învăţată, cu largul concurs al oamenilor şi instituţiilor ce ar trebui tocmai să o eradicheze şi să o prevină, prin identificare şi furnizarea de soluţii (adecvate şi dezirabile)! Mă lasă fără nici un fel replică (încurcat, intrigat, revoltat) nu atât degringolada axiologică sau proverbiala „încremenire în proiect” cât lehamitea, indolenţa, pasivitatea…

Lovitura de graţie (mă rog, un baros în moalele capului) mi-a fost servită cu foarte mare delicateţe zilele trecute. Când, povestind din micile mari experienţe ale vieţii profesionale, o fostă colegă şi actuală colaboratoare (aşa, pe departe) m-a privit fix şi mi-a spus: „Ştii, Andrei… Există multe lucruri cu care nu sunt de acord şi pe care, probabil, că le-aş putea schimba în vreun fel. Dar încearcă să înţelegi că am ajuns într-o poziţie în care nu mai pot să fac ceea ce trebuie sau să spun ce cred că e bine, să gândesc ceea ce trebuie, aşa cum trebuie… Şi, de altfel, din câte îmi dau seama, la fel ar trebui să faci şi tu!”

Contrar obişnuinţei, n-am pus întrebări, n-am comentat şi nici n-am reacţionat în vreun alt fel. Mi-am adunat bine picioarele, am zâmbit amar şi-am dat bineţe, închizând cu blândeţe uşa în urmă. Şi, după obicei (dar mai obosit ca niciodată) am scris aici…

miercuri, 23 aprilie 2008

Principiul zero al educaţiei


Unul dintre prietenii de familie povesteşte cum băieţelul său de 4 ani a venit la el şi l-a rugat să-l urce pe umerii săi. Când s-a văzut sus, juniorul a strigat cu toată puterea: „Tati, sunt mai mare decât tine!” Iar tati a privit spre el şi i-a zâmbit, fără a-i mai spune că, pentru ca el să devină mare, a avut nevoie de cineva ca să-l ridice…

marți, 22 aprilie 2008

Uimiri

Ca o paranteză, un text fain, bun de dat mai departe.

Acum esenţialul: sunt nişte chestii care încep să nu se mai lege… Am scris în urmă cu o săptămână aici despre un articol de-al Andreei Vass. Zilele trecute, dl. Băsescu a punctat iarăşi la Congresul Studenţilor. Şi-mi rezerv dreptul de a nu spune nimic despre asta… pentru moment.

Singura observaţie de acum se referă la numărul şi la calitatea comentariilor. Unele foarte pertinente, dincolo de „simţul comun” sau de „bunul simţ”… Dar nu-mi pot opri o întrebare: sunt singurul obosit de retorica sterilă privind reformarea anacronicului sistem educaţional românesc, de felul în care aceasta este înţeleasă şi proiectată? Şi, mai ales de un număr zdravăn de habarnişti cu diplome?

vineri, 18 aprilie 2008

Cursuri de străineză

Toţi am trecut pe-aici! Şi unii încă păstrează disperarea cu care alţii prin anii 90, stăteau în faţa televizoarelor să prindem cursurile de limbi străine difuzate pe atunci de televiziunea naţională. Italiană, franceză, germană sau chiar rusă… Şi (fireşte), nelipsita limbă engleză, cu metodele de învăţare „Follow me”, „Family Album USA” and so on.

Cu suporturile de curs n-am făcut mai nimic! Le-am dat la topit, le-am dus „la maculatură” or sunt bine ascunse în fundul rafturilor… Iar producţiile de televiziune au dispărut cu desăvârşire din grilele de programe ale (tuturor) televiziunilor.

Îţi mai aminteşti? Ce era atât de grozav? Porţia de cultură şi de cotidian „de afară” inserată în fiecare modul de câteva zeci de minute?

P.S. Însemnarea de mai sus nu a avut nici o legătură cu deja celebrul clip de promovare a unui produs alcoolic. Deşi întâmplătoare, alăturarea subiectului la obiect este binevenită!

joi, 17 aprilie 2008

Noapte nebună, copii!


Era o regulă! Copil fiind, în fiecare duminică la orele 9, făceam toate eforturile posibile şi imposibile să fiu în preajma aparatului de radio, pentru „Teatrul naţional radiofonic pentru copii”. Îmi amintesc şi acum „Coliba unchiului Tom”, „Nada florilor”, basmele lui Andersen, „Singur pe lume” şi câte şi mai câte producţii radiofonice cu care singurul post de radio (la vremea respectivă) ne lumina copilăria!

Aşa am crescut noi! Dacă-mi plăcea piesa, aveam şi mai multe motive să citesc cartea… Sau, părinţii, să-mi cumpere discurile. Şi pe lângă grozăviile din fiecare duminică dimineaţă, nemuritoarea Silvia Chicoş ne spunea, tot la ceasurile 9 (dar ale serii) „Noapte bună, copii!”, după o foarte scurtă povestioară. Cum să nu visezi frumos şi să nu ai un somn liniştit?

La un moment dat, emisiunea asta de pe urmă s-a mutat „pe Cultural”, apoi a revenit la „Actualităţi”, apoi nu mai ştiu… Între timp, Radio Delta (în prezent RFI România) parcă a încercat reactivarea „Teatrului Radiofonic” în versiunea pentru copii. Dar la vremea aceea şedeam pe la Târgovişte, acces n-aveam şi serveam „Teatrul naţional radiofonic” de fiecare duminică şi/sau luni seara, plus serialele gen „Piaţa Rotundă”. Şi, din ce în ce mai puţin teatrul pentru copii…

Acum vreo 2 ani şi jumătate, a apărut Itsy-Bitsy FM. Şi, cu mare drag, am fost unul dintre cei mai mari promotori printre cunoscuţi, amici, prieteni, rude. Mi-a intrat grabnic la inimă şi nu s-a lăsat scos decât de Radio Classique, fireşte… :-)

Itsy-Bitsy rulz, cum ar veni! ;-) Mai ales seara, când e o desfătare…

Cu toate astea, mai trec pe Radio România Actualităţi duminica dimineaţă. Pentru juma’ de oră de teatru radiofonic, cu musicaluri fade, cu basme moderne sau producţii tâmpe, fantasmagorii ale culturii „pop” din care doar „pochemonii” şi „Spioancele” lipsesc!


miercuri, 16 aprilie 2008

Poveşti de oameni mari

Fac ce fac şi tot la vârstele mici ajung… Hmmm… Se putea altfel?

Acum vreo 2 seri s-a întâmplat să mă nimeresc în preajma unor prieteni de familie, cu tot cu copila de 9 ani. O puştoaică foarte-foarte deşteaptă, ceva de genul urmaşului model… ;-)

În fine, fetiţa îşi făcea de lucru cu o carte de poveşti. Despre poveşti, mai bine zis… Editată de „amiralul” cărţilor, manualelor şi auxiliarelor didactice româneşti. Şi, de data asta, chiar nu mă joc cu ghilimelele…

Contează mai puţin numărul de pagini. Mă leg acum de conţinutul volumului, pentru că (deşi era o carte adresată unor puradei) se apropia mai degrabă de stilul bestiarelor începutului de secol trecut. Sau de o incursiune în fantasticul şi mitologicul românesc… Ce treabă are însă asta cu ştiinţa şi preocupările grupului ţintă? Sunt oare puştanii interesaţi să afle chestii asupra cărora nu s-au pus suficient de acord nici filologii? Şi câtă determinare ar avea să se omoare după terminologii, concepte sau alte faze de genul ăsta, în condiţiile date?

Iar ceea ce m-a enervat la culme erau cele ce ţineau de tehnoredactare, paginare, pre-press, lay-out: caractere imposibile, font ce-ţi nenorocea ochii! Încearcă doar să-ţi imaginezi corp de text ce aducea a scriere chirilică… Şi calupuri bune de text, nu glumă! Ceea ce nu doar că obligă părintele să gândească temeinic, cu tot cu documentarea de rigoare, înainte de a face achiziţia. Ci să şi caşte bine ochii, cătând un loc unde să ascundă bine asemenea cretinătăţi!

marți, 15 aprilie 2008

Momeală

Lucian m-a întrebat acum câteva zile ce cred despre o recentă iniţiativă parlamentară referitoare la salarizarea angajaţilor din învăţământ. Un proiect despre care presa a scris în aceeaşi zi în care guvernul anunţa suprimarea tichetelor cadou pentru angajaţii din sistemul public, poveste asupra căreia ministrul a revenit la nici o săptămână distanţă, aşa după ne-a tot obişnuit actualul cabinet.

Ei bine, ar fi fost faină o discuţie la subiect. Însa Andreea Vass a scris un text foarte la obiect, deşi insuficient de cuprinzător. Poate chiar blând!

luni, 14 aprilie 2008

Vorbele presei, IV


Din ciclul „Şcoala aşa cum (n-)o ştim”, astăzi episodul de la Ploieşti.

Şi, din serialul „România aşa cum vrem s-o ştim”, din vorbă-n vorbă până-n Aula Academiei Române, la un memorabil discurs al profesorului Solomon Marcus.

vineri, 11 aprilie 2008

Biblioteca Pedagogică Naţională

Teoretic, n-ar trebui să am motive să mă plâng. Angajat în sistemul public, ca titular, am avut un mare har în a împrumuta cărţi grămadă. Ba chiar să le ţin peste termen, ceea ce colegilor mei de studii universitare le era imposibil. De fapt, uneori, mă trezeam luând cu mine volume rare, ce nu puteai fi nici măcar consultate în biblioteca facultăţii…

La un moment dat, am ajuns în noul sediu al Bibliotecii Centrale Universitare. Linişte, curăţenie, funcţionare binevoitoare şi amabile, cărţi frumos aşezate în raft, facilitate în căutare… Fireşte, gagici cât cuprinde! E drept că rafturile cu cărţi sunt cam prea la vedere şi liniştea locului nu ajută… :-)) Da’ dacă nici la BCU nu găseşti gagici cu minte, apăi unde alt’undeva se de mai duci? În Mall? :-)

Şi, de voie de nevoie, am revenit la BCP (Biblioteca Centrală Pedagogică), BPC (Biblioteca Centrală Pedagogică), BPN (Biblioteca Pedagogică Naţională). Încăperi igrasioase, mirosuri, fişete cu documente în stare avansată de degradare, 2 calculatoare de pe vremea bunicii (pentru administrarea bazelor de date cu volume), baze de date neactualizate de pe vremea străbunicilor, cred… Unul din cele două, aproape niciodată în stare de funcţionare!

Dar, de ceva vreme, drama locului este mai mult decât vizibilă! Contează mai puţin managementul defectuos (şi foarte defectuos, în opinia mea). Contează mai puţin lipsa de vizibilitate, de credibilitate, pasivismul şi moartea clinică în care a ajuns Biblioteca. Contează mai puţin şi aproape deloc faptul că oamenii şcolii habar n-au unde se află sau că există aşa ceva…

Dar cărţile nu merită să moară! Datorăm asta istoriei trecute şi poate, viitorului. Şi poate sigur că Bibliotecii Pedagogice Naţionale îi mai poate fi acordată o şansă…

joi, 10 aprilie 2008

Summit-ul divers


Asta e ultima chestie legată de summit. E deja prea mult! Şi nu prea merită…

Li se pot reproşa multe organizatorilor evenimentului. Nu însă şi informarea publică vizavi de restricţiile de circulaţie, de schimbările survenite în traficul mijloacelor de transport în comun etc. Mai mult, cred că doar cine n-a vrut să ştie nu s-a putut informa… Audio-vizualul,gazetele şi noile media şi-au făcut treaba cu prisosinţă!

Cu toate astea, aţi văzut oameni nemulţumiţi? Am fost eu jenat de vociferările sau comentariile jalnice ale unor personaje de vârstă medie, aflaţi în drumul obişnuit către serviciu (!) care înfierau proletar schimbarea rutelor autobuzelor respective. Nu pot să bag mâna în foc şi să schiţez profilul actorilor dar pot să reamintesc ceea ce ziceam alaltăieri. Şi să fac din nou trimitere specificul românesc al descurcărelii

miercuri, 9 aprilie 2008

Cât „costă” un summit?

Am adunat deja câteva concluzii ale analizelor şi comentariilor din ultima perioadă, aşa cum transpar ele cetăţeanului comun. Există însă un tip de cetăţean pentru care lucrurile nu mai sunt chiar atât de simple…

Lăsând la o parte deciziile de politică internă sau externă, orice alte discuţii referitoare la strategiile Alianţei sau la proiectele „marilor puteri”, renunţând la exerciţiile de chibiţ sau la remarcele sarcastice, de ce nu am discuta şi despre măsuri strategice, despre bună guvernare şi despre costuri? Despre beneficii, despre „sacrificii”, despre limite… Despre ceea ce suportă (în fapt şi în ultima instanţă) contribuabilul unui stat al cărei administraţii îşi asumă exerciţii de imagine în timp ce proiecte politice sau economice întârziate sunt deja suficienţi factori de presiune…

Doar un exemplu: şcolile din arealul urban al capitalei au fost toate închise. La fel şi grădiniţele. Şi liceele. Fireşte, şi universităţile… Vreţi să discutăm un pic despre asta? Nu, nu despre valori pedagogice sau despre principii educaţionale, nici despre perturbarea ritmului de învăţare sau despre fundamentări teoretico-metodologice… Ci despre eficienţă şi eficacitate, despre sincope structurale şi despre ansamblul de efecte pe care le produc, în termeni de „impact asupra economiei”.

Haideţi să povestim şi despre instituţiile publice sau alte agenţii din administraţia publică! Sute de mii de funcţionari bugetari au fost în vacanţă. Şi pentru că nu se putea altfel, în acelaşi mod au procedat o sumedenie de angajatori care (vrând-nevrând) s-au bucurat nespus de summit… În context, zilele nelucrătoare înseamnă lipsă de productivitate şi profitabilitate scăzută. Mai puţini bani la buget, constrângeri ulterioare, dezechilibre…

Am motive serioase să cred că nu avem nici cultura turistică, nici sistemele de marketing, nici strategiile miraculoase, aşa după cum au speculat guvernanţii. Şi nu ascund că-mi doresc să ştiu gândurile părintelui cu zile libere sau turist „de summit”, poate un feed-back pe măsură… Este „eliberarea angajaţilor” un pas pe drumul către sistemele economice mature unde, de fapt, ne şi dorim să ajungem? Cât din el este strategie, cât cacialma şi cât pură întâmplare?

Între timp va mai curge apă pe Dâmboviţa iar cetăţenii obişnuiţi se vor întoarce la orele pierdute în ambuteiaje, la eternele discuţii despre asfaltări şi borduri sau la politicozităţile fără gust şi fără miros. Ceilalţi cetăţeni vor aştepta (ne)liniştiţi, factura…

Articol publicat Luni, 7/04/2008 în Jeopardy – Clubul de analiză

marți, 8 aprilie 2008

Cuvântul magic


Marea adunătură de la Bucureşti mi-a adus de „strategie”, „strategic”, „strategi”… Atât prin evenimentul în sine (vezi pregătirea, măsurile organizatorice şi precipitarea administratorilor) cât prin rezonanţele sale.

Nu voi a da mură-n gură, nici a pălăvrăgi prea mult. Preia Bogdan legătura, pentru câteva vorbe de la faţa locului… Pentru alte opinii, despre managementul public, despre planificarea, decizia sau conducerea strategică şi acţiunea efectivă, a se vedea realităţile autohtone, luate la întâmplare.

Apropo, „strategic” ăsta nu-i cuvânt românesc, nu-i aşa? Sună urât, nu? Abstract, intangibil… O atitudine necunoscută şi-un reflex neînţeles. Nu face parte din vocabular sau din orizontul gândirii...

luni, 7 aprilie 2008

În vreme de summit

Nu sunt tocmai sigur dacă trebuie să mă bucur sau nu! Îmi rezerv însă o iluzorie satisfacţie pentru că această însemnare survine acum, la câteva zeci de ore după ce s-a mai domolit verva vizavi de marele eveniment nord-atlantic de la Bucureşti. În acelaşi timp, am adunat câteva concluzii ale analizelor şi comentariilor din ultima perioadă, aşa cum transpar ele cetăţeanului comun. Şi n-am putut să nu le asezonez cu câteva întrebări:

  1. O bilă foarte albă, ca să zic aşa… Ca niciodată până acum, am descoperit (dincolo de micile neajunsuri cotidiene) o încercare de proiect strategic. Elaborat cu minuţie şi pus în operă aproape „după manual”…
  2. Adaug însă şi nişte tuşe de gri spre negru, pentru bâlbele organizatorice şi gafele monumentale: sonorizare, acces, absentele mici gesturi de politeţe, de curtoazie şi de bunăvoinţă…
  3. O mare, o foarte mare şi foarte neagră bilă neagră merită jurnaliştii români, pentru observaţiile de mare fineţe despre calitatea execuţiei fuzelajului diverselor aeronave, despre specificaţiile tehnice ale diverselor vehicule din coloanele oficiale sau despre numărul de becuri din clădirile ce au găzduit întâlnirile oficiale sau neoficiale.
  4. Nefiresc, nenatural, forţat! Mă încumet să afirm că responsabilitatea, luciditatea şi realismul sunt departe de a face parte din cultura autohtonă… Vezi reacţiile individuale şi instituţionale faţă de episodul „anarhiştilor” sau festivismul şi excesul de zel al autorităţilor în numeroase alte privinţe, ce au făcut deliciul presei şi cârcotaşilor.
  5. De altfel, internalizată nu a fost decât importanţa evenimentului… Sunt singurul căruia atât oamenii politici de la Bucureşti, funcţionarii din organizare „din stradă” şi cei din i-au părut reci, fazi, rigizi, lipsiţi de înţelegere şi (nu de puţine ori) absurzi?
  6. Aş adăuga „mojici” şi „mitocani” dar asta îi priveşte pe mai puţini…
  7. Cu toate acestea, poate pentru prima dată am văzut, simţit şi înţeles o bună coordonare, cooperare şi colaborare între instituţiile publice, servicii descentralizate etc. Cât la sută a fost know-how de import şi cât capacitatea locală?
  8. Cât de locală? Aproape 1000 de angajaţi din sistemul public (poliţie, jandarmerie etc.) au fost detaşaţi la Bucureşti… Să înţeleg că ameninţarea teroristă îi viza doar pe demnitarii de la Bucureşti iar poporul urma să se descurce singur, cu vorba bună?
  9. Apropo de asta, a fost summit-ul doar un soi de antrenament cu spectatori pentru situaţii de urgenţă, gen zăpezi pe nepusă masă or ploi torenţiale în cartierele desfundate ale aceleiaşi capitale europene?
  10. Am simţit iarăşi gustul amar al unei realităţi certe: oricât de mult ne-am dori, Bucureştiul este încă departe de a fi o capitală „europeană”. Nu este nici măreţ, nici cochet… Departe de orice exces de grandomanie, măreţe sunt doar 2-3 artere rutiere, centrul civic, unul sau două parcuri. Chiar şi în circumstanţe alese rămâne… Bucureşti.
  11. În sprijinul afirmaţiei de mai sus stau eforturile deloc nesemnificative pe care autorităţile române le-au făcut pentru ameliorarea carenţelor din infrastructura urbană şi pentru schimbarea la faţă a oraşului. Fireşte, doar „la faţă”, „pe alocuri” şi „în punctele esenţiale”… Şi doar pentru summit!
  12. Trecătoarea satisfacţie a cetăţeanului comun, încântat de consecinţele summit-ului la nivelul „firului de iarbă” sau al covorului asfaltic, de exemplu…
  13. Iarăşi covorul asfaltic şi bordurile? Iarăşi…
  14. Poate asta explică şi susţinerea populară a reuniunii în rândul bucureştenilor (tradiţionala indiferenţă oare?), marcaţi de „momentul istoric” sau de importanţa propria urbe a avut-o câteva zile în agenda fluxurilor de ştiri sau a cancelariilor externe.
  15. De departe, lipsa evenimentelor picante sau încordate; un amic francez îmi scria aseară cât este de dezamăgit de zilele anoste de summit, fără demonstranţi, fără ciocniri de stradă şi fără salubrizări nocturne…
În unele medii se spune că a fost cea mai mare reuniune de un asemenea nivel organizată vreodată în Europa. Ceea ce este chiar foarte posibil… Şi nu este nici timpul, nici momentul să vedem cât de importantă a fost ea. Sunt însă foarte curios să aflu cum se petrece pe alte meleaguri, în atari situaţii… Cât de des se întâmplă ca nişte cetăţeni să fie consideraţi mai importanţi decât alţii (vorba unui prieten de blog)? Şi cât de mult trebuie, putem şi merită să sacrificăm pentru aceşti cetăţeni, fie ei personaje cheie?

Ce-am învăţat oare din povestea ultimelor zile? Am învăţat?

vineri, 4 aprilie 2008

Chestiuni sistemice


Despre educaţie, învăţământ şi posibile soluţii, tot din blogging am cules un posibil leac, o însemnare surprinzătoare, foarte lucidă. Deşi nu tocmai de implementat în stare brută... Totuşi!

Printre ideile pe care le tot primenesc este şi una dintre suferinţele oamenilor „din sistem”. În cuvinte deloc complicate, profesorul Bulai scria despre asta acum ceva vreme. Şi iată un fragment…

Ce pacat ca a cistigat Costel

de Alfred Bulai în Revista „Cultura”, Nr. 11 (65) din 20 martie 2008

„Stimati cititori, ziaristii nostri au avut si ghinion. Baiatul acesta din Spania nu a fost membru la Misa, nu a fost la vreun partid mai ciudat, nu si-a omorit mama, nu a fost expulzat. Nici macar nu s-a batut cu cineva pe acolo, nu a furat din magazine si, colac peste pupaza, este iubit de spanioli. Mai mult, ca sa punem capac, spaniolii au facut deja emisiuni cu el, firma Sony a semnat deja un contract cu el, adica numai si numai lucruri oribile. Este nedrept si trebuie sa spunem deschis, nici Costel Busuioc nu ne prea ajuta ca sa vorbim despre el aici in Romania. Sa cada macar pe scari sa isi rupa un picior, sa faca ceva. La urma urmei, nu poate si el sa impinga o batrinica pe trecerea de pietoni?

Presa romaneasca este fundamental legata de ceea ce este rau, este centrata pe tot ceea ce poate fi criticat, este o presa schizoida care tine mortis sa ne zugraveasca doar fata neagra a realitatii. […] Critica fara repere, fara alternativa, critica fara referinta unei alte solutii este apanajul incompetentei. Este cel mai usor sa spui ‘nu este bine’, sa fii ingrijorat, speriat, sau alarmat. […]

Sa construiesti este mult mai greu. Ca sa lauzi, sa demonstrezi reusite, sa lansezi vedete, sa construiesti personalitati, sa prezinti povesti reale de viata, ca sa scoti la suprafata tilcurile ascunse ale lumii in care traim chiar trebuie sa fii profesionist, trebuie sa te pricepi, chiar trebuie sa ai o meserie adevarata, de reporter, de investigator, de documentarist, de producator.

joi, 3 aprilie 2008

Atac la realitate


Am citit în treacăt despre o posibilă iniţiativă a Poliţiei Capitalei. Intervenţiile următoare din media n-au făcut decât să mă-ncurajeze să revin cu o însemnare la obiect şi cu nişte întrebări la subiect…

Am pus pe picioare, la un moment dat, un proiect într-o zonă ultracentrală a urbei. Am amenajat un spaţiu unde artiştii să vină să defuleze pe o temă dată… Nu mă întrebaţi despre numărul de „clienţi”, despre calitatea „operelor” sau despre impact, în regulă? :-(

Deşi extrem de savuroasă, povestea e mai complicată şi mai greu de luat la bani mărunţi acum… Pentru că nu avem doar nişte mâzgăleli pe pereţi. Pe stâlpi, pe metrouri, în mai toate mijloacele de transport în comun… O manieră foarte personală de marcare a teritoriului, de expresie (nu neapărat artistică) a vieţii interne a individului, în contextul culturii urbane. Unele primitive, mostre a lipsei de creativitate, a bunului gust sau a oricărui simţ artistic.

Francezii le denumesc „Tag”-uri… Aceeaşi francezi care au avut probleme mari cu „gimnastica” Parkour (v. „Yamakasi”, în raftul cu filme sau furnizorii de conţinut video on-line), pe care (fie vorba între noi, cu nedisimulată plăcere) încep să o descopăr la puberii sau tinerii adulţi români. Şi exact aceiaşi francezi ce au revitalizat poezia „de stradă”, cunoscută ca „hip-hop”. Începe să vă fie cunoscut?

Oameni buni, avem un ansamblu de valori, credinţe şi practici, fenomene şi produse culturale (spirituale mai mult decât materiale). Avem autenticitate, viaţă internă a indivizilor şi grupurilor ce fiinţează într-un context suculent pentru ochiul atent şi sensibil faţă de „realităţile de la firul ierbii” de „după blocurile gri” din „România profundă”. Şi-i puteţi spune cum vreţi, utilizând de sloganuri sau de clişee dar nu-i vorba de nimic altceva decât de elemente culturale, de cultură pur şi simplu!

Pentru instituţia poliţiei şi „organele în drept”, pare a fi floare la ureche: „distrugerea avutului public sau privat”, cu accente de „tulburare a ordinii şi liniştii publice”. Să fie oare atât de simplu?

Nu mă priveşte demersul autorităţilor! N-am avut vreodată cătare pentru arta murală, publică… N-am nimic împotriva legii şi ordinii dar nici în comun cu piruete precum cea invocată în debut. Întrucât am învăţat că, înainte de a interveni de o manieră sau alta, trebuie să îmi deschid ochii, urechile, mintea şi sufletul pentru a cunoaşte şi înţelege… Iar apoi să mă gândesc de 10 ori înainte de a trece mai departe!

miercuri, 2 aprilie 2008

Motivaţia, la superofertă

Cunosc nişte personaje care se ocupă cu organizarea „formărilor” de personal. De specialitate, contra cost, fireşte… Participanţii fiind, în mare parte, cadre didactice din învăţământul public. De regulă, cuprinse în program ca urmare a unor contracte între instituţiile unde sunt încadraţi. Mai rar ca rezultat al unei iniţiative şi a unui efort personal.

Ei bine, unul dintre cei mai sus pomeniţi este sunat pe telefonul propriu de către un director de şcoală, cu care discutase în urmă cu câteva minute. Eu îi priveam tinerei mimica bizară, o simţeam descumpănită şi îl vedeam alegându-şi cu mare atenţie vorbele… Şi după ce finalizează convorbirea, mă priveşte fix, aruncă o privire similară unei drăgălaşe din încăpere şi grăieşte: „Ştiţi de ce m-a sunat nenea ăsta? Să mă-ntrebe ce mai conţine oferta noastră… Cursuri, în regulă, asta e clar! Dar ce să le spună la oameni ca să vină? Se dă şi ceva consistent participanţilor? Există şi un protocol mic, ceva… acolo, inclus? Gustări, trataţie… se face protocol, ceva?”

marți, 1 aprilie 2008

Puterea cuvintelor

Deplâng faptul că (de câteva zile) suntem mai săraci şi mai puţini… Şi mai neputincioşi!

Nu puţini sunt cei ce consideră orice recurs la exprimarea corectă drept „pedanterie”. Am motivele mele (multe) să nu fiu de acord şi n-am nici un interes să perorez disculpativ! Aşa cum ştim toţi, maniera de comunicare şi felul în care ne exprimăm nu doar că „vorbesc” despre noi şi despre felul în care vedem lumea. Ci vădesc propria raportare şi adecvare la realitate…

Foarte la subiect, „dascălul”. În mentalul colectiv, suprapus cadrului didactic, profesorului, învăţătorului. Cu foarte multă greutate în ultimul caz! Însă vă poftesc la un excurs istoric la începuturile epocii moderne româneşti sau la finalul evului mediu în lumea apuseană, „europeană”… Când cei mai mulţi dintre educatori erau slujbaşii bisericeşti. Şi unul dintre cei mai vizibili, dascălul. Care, nefiind hirotonit, doar că nu oficia cununii, botezuri şi înhumări, legând şi dezlegând „în numele Domnului”… În rest, făcea de toate: prin strană responsabil cu muzica, în anexe ocupându-se de chestiunile gospodăreşti, pe durata serviciului de cult ca ajutor al preotului iar în afara activităţilor eclesiastice ca mână dreaptă şi extensie a instituţiei bisericeşti.

O discuţie mai amplă s-ar putea purta vizavi de contextul social şi istoric în care funcţiona „dascălul”. Cu bătaie pe cultura şi practicile indivizilor, pe etosul şi pe statusul lor, pe rolul însemnat în reproducerea culturală şi în dimensionarea relaţiilor de putere. Pe reprezentările sociale, pe acquis-ul de tip educativ şi educaţional ce nu poate fi nicidecum disociat de rolurile pe care personajul blagoslovit de colectivitate şi le asuma.

Nu fac nici din ţânţar armăsar însă verbul corespunzător ocupaţiilor dascălului nu este altul decât „a dăscăli”, prea puţin neutru dar foarte peiorativ. Sau cel puţin în cazul subsemnatului, care „merge pe mâna” formatorului, a educatorului, a facilitatorului, a îndrumătorului, a învăţătorului. Bine, poate chiar şi a profesorului, dacă vreţi… În nici un caz a „cadrului” didactic. Nicidecum a dascălului!

Problema mea nu ţine doar de anacronismul termenului… Nici de corectitudinea politică (stat laic, învăţământ laic…), de fineţuri sau de pedanterii! Ci de autenticitate, de realism şi de justeţe… Şi, în ultimă instanţă, de identitate, de felul în care ne-o asumăm şi ne-o construim, de modele de gândire şi de comportamente pe măsură… Pe măsura necunoaşterii, neînţelegerii şi neputinţei noastre…