joi, 24 aprilie 2008

Proba realităţii

De când mă ştiu am deplâns soarta un sistem educaţional din care ieşi „tobă” de istorie fără a fi capabil să faci o analiză a unui context istoric. Sau „geniu” în geografie dar orb, surd şi mut într-un teritoriu necunoscut. (În termenii corectitudinii politice, „suferind de cecitate”, „hipoacuzic” etc.) „Erudit” al literaturii universale fără a putea emite judecăţi de valoare şi aprecieri critice la adresa unei opere sau a unui autor. Sau „vorbitor” de limbi străine imposibil a te înţelege sau a fi înţeles de către străinezi… Şi nu doar că ieşim din şcoli departe de a reuşi să pricepem lumea în care trăim dar nu ne cunoaştem pe noi înşine, pentru a ne adecva corect la realitate. Avem regimuri de trai nesănătoase, obiceiuri alimentare păcătoase, orare de somn anapoda, clişee comunicaţionale defectuoase şi năucitoare tipare comportamentale asimilate mimetic. Suntem într-o bâjbâială profundă, în lipsă de valori, de principii sau de modele, simţul realităţii ne este profund şi iremediabil alterat, avem atitudini aberante, ce se suprapun absurdului… Nu ştim să trăim!

Ce poate fi mai exasperant decât neputinţa învăţată, cu largul concurs al oamenilor şi instituţiilor ce ar trebui tocmai să o eradicheze şi să o prevină, prin identificare şi furnizarea de soluţii (adecvate şi dezirabile)! Mă lasă fără nici un fel replică (încurcat, intrigat, revoltat) nu atât degringolada axiologică sau proverbiala „încremenire în proiect” cât lehamitea, indolenţa, pasivitatea…

Lovitura de graţie (mă rog, un baros în moalele capului) mi-a fost servită cu foarte mare delicateţe zilele trecute. Când, povestind din micile mari experienţe ale vieţii profesionale, o fostă colegă şi actuală colaboratoare (aşa, pe departe) m-a privit fix şi mi-a spus: „Ştii, Andrei… Există multe lucruri cu care nu sunt de acord şi pe care, probabil, că le-aş putea schimba în vreun fel. Dar încearcă să înţelegi că am ajuns într-o poziţie în care nu mai pot să fac ceea ce trebuie sau să spun ce cred că e bine, să gândesc ceea ce trebuie, aşa cum trebuie… Şi, de altfel, din câte îmi dau seama, la fel ar trebui să faci şi tu!”

Contrar obişnuinţei, n-am pus întrebări, n-am comentat şi nici n-am reacţionat în vreun alt fel. Mi-am adunat bine picioarele, am zâmbit amar şi-am dat bineţe, închizând cu blândeţe uşa în urmă. Şi, după obicei (dar mai obosit ca niciodată) am scris aici…

Niciun comentariu: