marți, 1 aprilie 2008

Puterea cuvintelor

Deplâng faptul că (de câteva zile) suntem mai săraci şi mai puţini… Şi mai neputincioşi!

Nu puţini sunt cei ce consideră orice recurs la exprimarea corectă drept „pedanterie”. Am motivele mele (multe) să nu fiu de acord şi n-am nici un interes să perorez disculpativ! Aşa cum ştim toţi, maniera de comunicare şi felul în care ne exprimăm nu doar că „vorbesc” despre noi şi despre felul în care vedem lumea. Ci vădesc propria raportare şi adecvare la realitate…

Foarte la subiect, „dascălul”. În mentalul colectiv, suprapus cadrului didactic, profesorului, învăţătorului. Cu foarte multă greutate în ultimul caz! Însă vă poftesc la un excurs istoric la începuturile epocii moderne româneşti sau la finalul evului mediu în lumea apuseană, „europeană”… Când cei mai mulţi dintre educatori erau slujbaşii bisericeşti. Şi unul dintre cei mai vizibili, dascălul. Care, nefiind hirotonit, doar că nu oficia cununii, botezuri şi înhumări, legând şi dezlegând „în numele Domnului”… În rest, făcea de toate: prin strană responsabil cu muzica, în anexe ocupându-se de chestiunile gospodăreşti, pe durata serviciului de cult ca ajutor al preotului iar în afara activităţilor eclesiastice ca mână dreaptă şi extensie a instituţiei bisericeşti.

O discuţie mai amplă s-ar putea purta vizavi de contextul social şi istoric în care funcţiona „dascălul”. Cu bătaie pe cultura şi practicile indivizilor, pe etosul şi pe statusul lor, pe rolul însemnat în reproducerea culturală şi în dimensionarea relaţiilor de putere. Pe reprezentările sociale, pe acquis-ul de tip educativ şi educaţional ce nu poate fi nicidecum disociat de rolurile pe care personajul blagoslovit de colectivitate şi le asuma.

Nu fac nici din ţânţar armăsar însă verbul corespunzător ocupaţiilor dascălului nu este altul decât „a dăscăli”, prea puţin neutru dar foarte peiorativ. Sau cel puţin în cazul subsemnatului, care „merge pe mâna” formatorului, a educatorului, a facilitatorului, a îndrumătorului, a învăţătorului. Bine, poate chiar şi a profesorului, dacă vreţi… În nici un caz a „cadrului” didactic. Nicidecum a dascălului!

Problema mea nu ţine doar de anacronismul termenului… Nici de corectitudinea politică (stat laic, învăţământ laic…), de fineţuri sau de pedanterii! Ci de autenticitate, de realism şi de justeţe… Şi, în ultimă instanţă, de identitate, de felul în care ne-o asumăm şi ne-o construim, de modele de gândire şi de comportamente pe măsură… Pe măsura necunoaşterii, neînţelegerii şi neputinţei noastre…

Niciun comentariu: