vineri, 30 mai 2008

Cuvântul cheie

S-a auzit de ŞCOALA AŞA CUM ESTE? Dacă nu, info aici, aici, aici, aici, sau aici

A fost vehiculat acolo un dureros cuvânt/termen/concept cheie, atât vizavi de populaţia investigată cât şi de participanţi (fie aceştia „oameni ai şcolii”, universitari, înalţi funcţionari ministeriali sau personaje marcante din domeniu): NEFERICIRE!

Şi nici nu se poate imagina cât de adevărat poate să fie…

miercuri, 28 mai 2008

Un vot pentru şcoală

Mi-aş fi dorit să pot fotografia un afiş electoral piesă de colecţie dintre cele expuse la Muzeul Naţional de Istorie a României. Şi acolo, mare, scria aşa: VOTAŢI PARTIDUL „XYZ”, CARE CONSTRUIEŞTE ŞCOLI PENTRU POPOR!

Am urmărit însă actuala campanie electorală. Şi nu mă întrebaţi despre vizibilitatea discuţiilor la subiect în discursul politic sau cel „pentru alegeri”, în regulă?

Despre instituţia şcolară ca produs şi actor social am mai scris aici, cu referire la felul în care reprezentanţii autorităţilor publice locale ar putea (şi-ar trebui) să privească în direcţia asta. Investiţia în educaţie se rezumă nu la construcţia de şcoli (şi aici subliniez încărcătura simbolică, cu fundamentare axiologică), nici la amenajarea spaţiilor deja existente, altă chestie despre care am punctat.

Previzibil, (pentru că tot a avut ocazia) primarul sectorului în care locuiesc a speculat din nou cu „cele mai frumoase şcoli şi grădiniţe” ca mare merit al mandatului său. Păi nu de asta a fost ales? A făcut oare plăţile din buzunarul propriu? S-a sacrificat sau a tras „cot la cot” cu meseriaşii?

Şcolile recent „reabilitate” arată bine, foarte bine chiar, în primele luni după finalizarea lucrărilor. Apoi, din ce în ce mai prost, pe măsură ce trece vremea… „Româneşte”?

Investiţia în şcoli e praf în ochi! Manipulare ordinară, specularea sensibilităţii concesătenilor faţă de nevoia de educaţie. Iar dacă şcolile arată mai bine decât în alte locuri şi parcă altfel decât altădată, asta e doar pentru că sunt nişte găselniţe excelente, vaci bune de muls pentru accesarea de fonduri pentru „chestiuni administrative” şi gimnastică de întreţinere pentru sistemul de interese cu care candidatul primar „se luptă”…

marți, 27 mai 2008

Şcolile „deschise”

Apropierea finalului de an şcolar aduce fierbere mare şi în piaţa educaţională autohtonă. În afara „târgurilor educaţiei”, foarte la îndemână sunt manifestările de genul „zilele porţilor deschise”, evenimente pentru care respectivele unităţi intră într-un foarte accelerat proces de primenire şi într-o precipitare pe măsură.

Unul dintre magiştrii subsemnatului, m-a lăsat acum ceva ani fără grai: „Şcolile sunt în comunitate, fac parte din ea, nu? Şi presupunem că au relaţii deschise cu toate celelalte instituţii sociale, cu cetăţenii, contribuabili contributori sociali, după cum îţi place să spui… Dacă ele sunt deschise în permanenţă, teoretic, ce rost mai au nişte zile dedicate?

luni, 26 mai 2008

Dintr-un foc

Acum câteva zile s-a întâmplat o chestie. Nimic nou sub soare, doar că se mai schimba din timpuri şi din oameni. Cu toate astea, cere cineva ajutorul? Cui? Şi ce se întâmplă dacă îl cere?

vineri, 23 mai 2008

Agenda V


A trebuit să treacă multă vreme până să pot înţelege de ce şi pentru ce există structurile (de multe ori formale, absente funcţional) de tip Alumni. Şi odată ce am prins firul, m-am riscat la gesturi sinucigaşe cum ar fi să întreb dacă există printre activităţile acestora statistici sau orice alt fel de documente care ar putea face măcar un bob de lumină asupra rutelor de inserţie profesională a absolvenţilor şi parcursul acestora, măcar la începutul carierei.

Pentru cei care nu ştiu încă răspunsul ;-) aflaţi că, ei bine, se întâmplă şi contrariul. Adică cel puţin o facultate din cadrul Universităţii din Bucureşti este cică la cel de-al doilea an în care măcar încearcă să strângă nişte informaţii despre slujbele în care îi sunt încadraţi absolvenţii. Deşi lăudabil, îmi pare totuşi insuficient atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Şi m-aş arunca fără să clipesc la un studiu al felului în care absolvenţii reuşesc a se insera în piaţa muncii. Cu toate aventurile care se presupun aici: durata până la angajare, corelarea fişei postului cu aşteptările personale, cu oferta educaţională de la momentul începerii studiilor sau absolvirii, competenţe, satisfacţie, venituri, prognoze ş.a.m.d.…

joi, 22 mai 2008

Redivivus


Reflectez la cât de inspirată ar fi o „broderie” pe întoarcerea la tovărăşeasca politică a formării profesionale de prin anii 50, pentru cei care au prins perioada respectivă sau pentru cei care-s familiarizaţi istoria recentă şi neprefăcută. Aceeaşi vervă de zile mari şi aceeaşi disperare după „competenţe”, „înalta calificare” şi „specializarea înainte de toate”. A paişpea alfabetizare, în absenţa culturalizării…

Cum s-ar zice, actualizarea unui dicton celebru: „Noi muncim, noi nu gândim!”

Exemple?

miercuri, 21 mai 2008

marți, 20 mai 2008

Egalitatea de neşansă

A devenit deja un truism discuţia despre schimbarea de paradigmă, parte a procesului evolutiv la care este supusă societatea românească. Iar mutaţiile succesive, de amploare, nu pot fi disociate de elementele conjuncturale dar nici de „mersul lucrurilor” din sistemul educaţional autohton. A trecut de mult vremea în care să călca lumea în picioare pentru a accede în facultăţi cu profil artistic. S-a pierdut fascinaţia studierii psihologiei, (în mare parte) vraja nopţilor pierdute în faţa volumelor cu specific juridic şi (îngrijorător) fascinaţia pentru a deveni urmaş(ă) al/a lui Hypocrat. Doar apetenţa pentru „management”, „marketing” şi „finanţe-bănci” şi „relaţii economice internaţionale” este oarecum constantă…

Dacă mă raportez la starea de fapt, la fluxurile de absolvenţi ai învăţământului superior sau la cele de ieşire din învăţământul profesional şi tehnic, îngădui cel mult 2 ani actualului sistem universitar românesc. Prin obişnuinţă, cu manageri apatici şi timoraţi când vine vorba despre adoptarea deciziilor strategice… De fapt, cred că în circa un an vom avea primele nişte semnale zdravene ale unor vremuri deloc senine, actuala „dolce vita” ducându-se pe apa sâmbetei, cu tot cu strategiile iluzorii ale decidenţilor şi managerilor din instituţiile autohtone. Fie ele de stat sau private…

Înaintea vacanţei ocazionate de sfintele sărbători internaţionale, mi-am făcut de lucru cu studenţii. Şi interacţiunea noastră (o parte dintre concluziile ei, adică!) mi-a adus aminte de manifestaţiile de la Ljubljana, foarte discret abordate de către mediile de la Bucureşti, la începutul primăverii.

Sunt de fiecare dată surprins de luciditatea sănătoasă (deşi tardivă, adesea) a viitorilor absolvenţi de ştiinţe sociale şi umaniste. De fapt, cred că ar trebui să folosesc mai mult femininul… Activităţile ocupaţionale pentru care există cerere mare şi salarizare de bun simţ le pun încurcătură pe tinerele studente. „Sigur că se plăteşte bine în construcţii, în mecanică sau în vânzări profesionale dar vi se pare că avem aerul şi capacitatea să rezistăm? Suntem realiste mai mult decât feministe, domnule! Şi-n plus, deşi ne place să facem lucruri, nu fugim de muncă dar ne place mai mult să gândim… Vi se pare asta un lucru rău? Să nu ne dorim mai mult decât atât?”

Bine, chiar dacă am putea identifica sinonime masculine, „piaţă”, „angajare”, „slujbă”, „muncă, „ocupaţie” sunt toate de gen feminin… :-) Totuşi, ce-i de făcut? Să apreciem maturarea „tinerei generaţii” şi să o răsplătim ca atare doar pe cea masculină? E suficient? Vi se pare corect, adică? Este îndeajuns o remuneraţie onorabilă pentru indivizii bărbaţi?

luni, 19 mai 2008

Patriotism


Pentru că-s lipsit de creativitatea necesară unui început bun, arunc drept momeală un articol, încă unul şi-ncă unul.

Radioul nu prea se omoară cu analiza pieţei muncii iar la televizor n-am nici când şi nici cum să privesc. Citesc însă în media on-line despre cererea pentru forţă de muncă (calificată, în special) din construcţii. Pentru potenţialii „clienţi”, angajatorii plusează cu remuneraţii „europene” condiţii de lucru onorabile şi s-ar zice, climat pe măsură. Cu toate astea, românii nu se înghesuie. Mai mult, deşi au încercat să repatrieze mâna de lucru din afara graniţelor, eforturile sunt (de fiecare dată) eşecuri de răsunet… La urma urmei, îi înţeleg foarte bine pe muncitorii români şi aproape că aş fi şi de acord cu ei.

Povesteam cu un director de liceu şi de colegiu din lumea bună, acum ceva vreme. Şi-ncerc a reda, din amintiri, dialogul şi exemplul de „bună practică”. Şi o monumentală lecţie de patriotism!

Andrei, staţi să vă explic… Acum ceva timp era la modă acel club al primelor 7 state industrializate din lume, unde Franţa este membru. Asta presupune un anumit statut, asumarea de responsabilităţi, preocupare pentru inovare, pentru progres, cu toate riscurile ce se presupun aici. Şi nu mai e nevoie să amintesc aici care este logica politicilor noastre! Care se corelează astfel încât să ne merităm renumele, să le oferim cetăţenilor o viaţă de calitate şi să avem acele rezultate care să le permită pe amândouă.

Eu încerc să mă preocup nu doar să le dau tinerilor mei o meserie şi oportunităţi cât să cresc calitatea acestora. Pot foarte bine să înfiinţez o specializare în construcţii, aşa cum am mai discutat. Dar merită? Noi aici avem o piaţă matură, inerţială, cu efective umane bine stabilite… Dar există debuşeuri profesionale mult mai profitabile pe termen lung. Iar astea sunt serviciile zise „inteligente”! Care, pe lângă faptul că sunt mult mai bine plătite, n-au atâtea condiţionări… Eu încerc să promovez în rândul elevilor şi al vostru ideea de elită, direcţionarea către sectoare de expertiză, profitabile, de perspectivă, solide. Şi asta pentru toată lumea, pentru toţi cetăţenii noştri şi pentru Franţa. Ca să se întâmple asta avem nevoie de profesionişti bine pregătiţi, care să producă valoare adăugată… Pentru aşa ceva e necesar un registru de competenţe mult mai amplu decât cele cu specific tehnic, oarecum îngustat. Gândeşte-te doar la studiile voastre şi la câte domenii de activitate spre care vă puteţi orienta!

De exemplu, profesionalizarea tehnică pentru industria de cinema… Se filmează în România? Foarte bine! Vă ocupaţi voi de decoruri, platouri şi altele iar noi de restul. Apoi revenim acasă şi ne apucăm de prelucrare. Şi distribuim echitabil beneficiile, corect. Şi, cu respect, doar cu satisfacţiile şi gloria e mai greu!

Foarte adevărat, românii Dvs. sunt buni meseriaşi şi poate că şi tinerii noştri ar putea face acelaşi lucru. Şi uitaţi-vă la polonezi, care (deşi beau mai mult, dar asta rămâne între noi!) fac o treabă la fel de bună, la jumătate de preţ… Eu sunt director de şcoală, cu responsabilitate pentru viitorul elevilor mei pe termen lung şi nu primar, să mă ocup de chestiunile sociale… Dar pe care trebuie, pot şi vreau să-l ajut! Pentru că în lipsa unei gestiuni corecte, într-un anume fel, voi avea şi eu de suferit. Ca individ şi cetăţean! Însă cel mai mult, respectivii muncitori şi Dvs., toată România…

vineri, 16 mai 2008

Fuga de eşec

În aceeaşi serie a mutaţiilor foarte interesante ce se produc în şcoala românească avem concursurile pentru ocuparea posturilor de conducere în unităţile de învăţământ. Şi aici sunt, de fapt, 2 chestii foarte-foarte delicioase…

Prima este strechea de primăvară! Când foarte mare dintre cei „în funcţie” probează o evidentă creştere a gradului de anxietate, de suspiciune şi de tensiune cronică. Instinctul impune vigilenţă şi o permanentă stare de alertă! Am dat peste directori care nici nu mai răspundeau la telefon, anulau întâlniri, ajunseseră să nu se mai odihnească noaptea sau să înroşească firele telefoanelor de la inspectoratele şcolare teritoriale de spaimă să nu apară contracandidaţi la scaunul managerial.

Cea de-a doua, deloc amuzantă, este slaba atractivitate a poziţiilor de conducere. Unii dintre „oamenii şcolii”, îşi „recunosc”, strategic, neputinţa. Mulţi sunt însă nepregătiţi şi pe dinafara subiectului! Şi, indiferent de ceea ce sunt sau speră, sunt din ce în ce mai numeroşi cei care înţeleg că poziţia directorială (în afara unui plus de venituri) nu mai este demult doar constituent al imaginii publice… Lumea se schimbă, viaţa se schimbă, şcoala se schimbă! Iar managerul şcolar trebuie să alerge după fonduri, să fie în stare să „apese butoanele” cheie, să ştie să negocieze, să aibă competenţe administrative şi gândire strategică, interese şi plăcere pentru exerciţiul de conducere. În plus, relaţii bune cu reprezentanţii comunităţii şi autorităţii locale.

Criză? Hmmm… Nu, deloc. Nu puţin…

Nimeni n-are poftă să se implice atât timp cât ştie că nu poate interveni! E firesc… Şi asta-i valabil nu doar pentru ceea ce am discutat mai sus cât pentru mai toată şcoala noastră de toate zilele…

joi, 15 mai 2008

Perfuzii


Un soi de post-scriptum la povestea de ieri… Situaţia e similară şi în cazul inspectorilor! Caz recent la unul dintre stabilimentele de sector din Bucureşti, unde o catastrofă umană a revenit pe postul lăsat liber de o femeie încă lucidă, ce a înţeles repede care-i treaba şi şi-a luat câmpii, cât a mai avut posibilitatea…

Şi-aşa se-ntâmplă cam peste tot! Sunt reactivaţi pensionarii, scheletele din dulapul şcolii şi societăţii româneşti, pentru o relaţie de durată şi pentru aceeaşi comă profundă a „tinerei generaţii” din România de azi şi de mâine…

miercuri, 14 mai 2008

Profesioniştii „din educaţie”

„Eu am lucrat jdemii de ani în învăţământ şi pe vremea mea…” Sună cunoscut?

Dar „Lucrez în educaţie!”? E actual, e foarte actual… Şi-i un clişeu cretin al celor care (volens-nolens), sunt implicaţi în furnizarea unor programe de formare, în administrarea de proiecte, în chestii de secretariat sau în activităţi de imagine tangenţiale domeniului. Poate fi la fel de bine vorba de contabilitate sau audit, asigurarea protecţiei şi pazei, crearea de politici, statistică sau cercetare, exerciţiu didactic, consiliere şi orientare, evaluare educaţională sau instituţională, management strategic sau consultanţă, poţi fi educabil sau educator, bibliotecar sau fochist. Importă?

Nu contează nici competenţele, nici „cartea de vizită”, realizările sau înscrisurile din CV. Nu contează cât de „profi” este personajul, nici cea ce face, nu contează numărul de pagini devorate, al clasicilor „tociţi”, nu se ţine de cont de cultura aferentă, de gradul de înţelegere şi de adecvare la realitate. Care „ochi”, „fiinţă” şi „suflet” social?

vineri, 9 mai 2008

Opţiuni fără alternativă


Un mic excurs în istoria pedagogiei ne-ar revela că (de-a lungul timpului) puţine dintre figurile marcante ale „fenomenului” au avut cătare pentru învăţământul „instituţionalizat”. (Ghilimelele explicând aici precaritatea structurilor aflate la acel moment dat într-un cumplit primitivism şi elitism). Este?

Aruncăm o privire perioadei umaniste, curentului iluminist, consecinţelor revoluţionare şi prefacerilor din epoca modernă? Cu puţin curaj, vom regăsi în gânditorii şi educatorii de la începutul secolului trecut nu doar pionierii ideii de democratizare a şcolii ci oferirea de oportunităţi în special pentru copiii/cetăţenii proveniţi din medii defavorizate, cu nivele inferioare de instrucţie. Muncitorii din cartierele sărace, copiii angajaţilor din zorii epocii industriale, cei mai amărâţi dintre muritori…

Înţelegeţi? Priviţi, vă rog, la începutul celui de-al treilea mileniu, cine sunt beneficiarii alternativelor educaţionale… Alternativele educaţionale sunt deja aproape perfect suprapuse nevoilor, intereselor şi oportunităţilor unui restrâns, foarte restrâns, segment social (raportat cohortei…). O pretinsă educaţie de excelenţă a celor puţini şi (din nefericire) deloc „buni”!

joi, 8 mai 2008

Agenda IV

Există o discuţie care mă fură de fiecare dată, în ciuda sensibilităţii evidente faţă de o chestiune nodală a curriculumului şcolar: competenţele cheie.

Foarte poetic, există nişte documente de politici educaţionale care vorbesc despre asta încă de pe la mijlocul deceniului trecut (a se vedea Raportul UNESCO elaborat de dl. Jacques Delors, dacă nu mă sabotează cumva sinapsele!): a învăţa să ştii, a învăţa sa faci, a învăţa să trăieşti şi a învăţa să fii.

Practic, aş rezuma totul la conceptul de „învăţarea pentru viaţă” şi aş trage o linie până în căsuţa disciplinară pe care scrie mare „curriculum”. Iar de aici aş mai trage câteva săgeţele unde-aş mai mâzgăli câteva întrebări referitoare la curriculumul şcolar autohton, la obiectivele intenţionate şi la competenţele pe care se presupune că ar trebui să le aibă absolvenţii. Care competenţe să fie nu doar necesare şi utile vieţii cotidiene, ci obligatorii şi indispensabile. Şi-aş lua „la bani mărunţi” fiecare dintre „produsele” învăţământului românesc şi le-aş măsura procustian, uzând de aceste competenţe fundamentale. Nu doar ca să arăt cât de grozav şi de uimitor e „sistemul” românesc cât să aflăm, să înţelegem şi (mai ales) să facem ceea ce trebuie.

marți, 6 mai 2008

Oare?

Un gând luat de aici: Profesorii nu sunt responsabili pentru transmiterea unui curriculum, ei sunt responsabili pentru învăţarea copiilor!

Şi-o constatare: un criteriu prea puţin ştiinţific dar dureros de zdravăn pentru evaluarea unui profesor este numărul de cursuri/ore pe care le anulează, amână, nu şi le ţine…