marți, 20 mai 2008

Egalitatea de neşansă

A devenit deja un truism discuţia despre schimbarea de paradigmă, parte a procesului evolutiv la care este supusă societatea românească. Iar mutaţiile succesive, de amploare, nu pot fi disociate de elementele conjuncturale dar nici de „mersul lucrurilor” din sistemul educaţional autohton. A trecut de mult vremea în care să călca lumea în picioare pentru a accede în facultăţi cu profil artistic. S-a pierdut fascinaţia studierii psihologiei, (în mare parte) vraja nopţilor pierdute în faţa volumelor cu specific juridic şi (îngrijorător) fascinaţia pentru a deveni urmaş(ă) al/a lui Hypocrat. Doar apetenţa pentru „management”, „marketing” şi „finanţe-bănci” şi „relaţii economice internaţionale” este oarecum constantă…

Dacă mă raportez la starea de fapt, la fluxurile de absolvenţi ai învăţământului superior sau la cele de ieşire din învăţământul profesional şi tehnic, îngădui cel mult 2 ani actualului sistem universitar românesc. Prin obişnuinţă, cu manageri apatici şi timoraţi când vine vorba despre adoptarea deciziilor strategice… De fapt, cred că în circa un an vom avea primele nişte semnale zdravene ale unor vremuri deloc senine, actuala „dolce vita” ducându-se pe apa sâmbetei, cu tot cu strategiile iluzorii ale decidenţilor şi managerilor din instituţiile autohtone. Fie ele de stat sau private…

Înaintea vacanţei ocazionate de sfintele sărbători internaţionale, mi-am făcut de lucru cu studenţii. Şi interacţiunea noastră (o parte dintre concluziile ei, adică!) mi-a adus aminte de manifestaţiile de la Ljubljana, foarte discret abordate de către mediile de la Bucureşti, la începutul primăverii.

Sunt de fiecare dată surprins de luciditatea sănătoasă (deşi tardivă, adesea) a viitorilor absolvenţi de ştiinţe sociale şi umaniste. De fapt, cred că ar trebui să folosesc mai mult femininul… Activităţile ocupaţionale pentru care există cerere mare şi salarizare de bun simţ le pun încurcătură pe tinerele studente. „Sigur că se plăteşte bine în construcţii, în mecanică sau în vânzări profesionale dar vi se pare că avem aerul şi capacitatea să rezistăm? Suntem realiste mai mult decât feministe, domnule! Şi-n plus, deşi ne place să facem lucruri, nu fugim de muncă dar ne place mai mult să gândim… Vi se pare asta un lucru rău? Să nu ne dorim mai mult decât atât?”

Bine, chiar dacă am putea identifica sinonime masculine, „piaţă”, „angajare”, „slujbă”, „muncă, „ocupaţie” sunt toate de gen feminin… :-) Totuşi, ce-i de făcut? Să apreciem maturarea „tinerei generaţii” şi să o răsplătim ca atare doar pe cea masculină? E suficient? Vi se pare corect, adică? Este îndeajuns o remuneraţie onorabilă pentru indivizii bărbaţi?

Niciun comentariu: