miercuri, 25 iunie 2008

Examen de maturitate instituţională

Ca să nu rămâie studenţii patriei fără diplome, decidenţii sistemului de învăţământ superior au decis să-i ducă pe virtualii absolvenţi taman la poarta pieţii muncii. Iar povestea examenului de licenţă este şi ea (precum multe atâtea poveşti din viaţa cea complicată şi cu multe aspecte), mai mult decât caragialiană.


Pe de o parte, încă de acum câţiva ani, avem universităţi/facultăţi/specializări pentru care a fost suprimat examenul scris. S-a presupus că studenţii au învăţat temeinic pe durata celor 3/4/5 ani de studii şi că notele de la examene (respectiv numărul de credite) sunt suficiente pentru a fi înscrise în diploma de absolvire. Acum e logic că marcajele grafice nu au nici o însemnătate şi că nici „suplimentul de diplomă" nu-i cine ştie ce atât timp cât curriculumul şi instruirea nu vor fi fundamental modificate! Nici examenul scris nu era mare grozăvie, fraudarea sa fiind element la ordinea zilei, conţinutul său şi condiţiile de „examen" constituind (în cele mai multe situaţii) elemente decorative pentru un simulacru de două parale… Oricum, decât deloc?!


Rămâne problema lucrării de diplomă. În cele mai multe dintre cazuri, rezultatul unei munci de bibliotecă, deloc sau aproape deloc creative sau tangente unui efort personal! Mă rog, efortul personal se rezumă la compilarea (rescrierea… transcrierea!) a paragrafe întregi din autori citaţi. Care autori sunt (de cele mai multe ori, proprii profesori îndrumători). Iar partea amuzantă e că tocmai lucrările acestora sunt (în buna tradiţie academică autohtonă) conţinuturi repetitive, suprapuse până la identificare cu alte lucrări, ale altor autori.


Mai puţin amuzant şi de-a dreptul trist este faptul că (acolo unde este cerută), lucrarea păstrează aerul referatului de gimnaziu. Fraze pompoase şi elucubraţii poetice, enunţuri stângace, titluri şi subtitluri stângace, paragrafe cu aer de notiţe etc.… Viitorilor absolvenţi li se solicită elaborarea unui produs ai căror parametri sunt însuşiţi mimetic. Bine, în mod normal, metodologia elaborării unei lucrări (ştiinţifice) se regăseşte printre primele dintre activităţile din programul studiilor, cum se întâmplă în universităţile serioase (din afară, fireşte). Dar oamenii ăştia termină facultatea cu deprinderi şi competenţele unui proaspăt absolvent de învăţământ obligatoriu, cel mult liceu!


Şi mai îngrijorătoare este renunţarea la lucrarea de licenţă. În fapt, ea este doar un instrument menit să reunească, deopotrivă, cunoaşterea şi competenţele autorului. Care, prin demersul său, îşi articulează nu doar propria evoluţie profesională (a se vedea lucrarea de licenţă ca element al proiectului de viaţă) cât furnizează informaţie relevantă ce va intra în fluxul documentar al specializării pe care o urmează. Da' bine, asta înseamnă creşterea exigenţei din partea examinatorului, facilitarea accesului public la toate aceste lucrări (vezi rafturile bibliotecilor din afară), realizarea unei baze de date cu temele şi subiectele abordare (economia şi ergonomia cunoaşterii) etc.


În ultimă instanţă (aşa după cum am mai spus), lucrarea şi elaborarea ei sunt doar nişte instrumente. Prea des, unice şi irepetabile în existenţa academică a celor mai mulţi dintre absolvenţi, viitori profesionişti sau nu. Şi, în purul şi simplul spirit românesc, apă de ploaie. Sau o altă mostră de imaturitate instituţională. Sistemică, fireşte! Cum altfel?


Niciun comentariu: