vineri, 20 iunie 2008

Talmeş-balmeş

M-a abordat o educatoare bucureşteancă recent întoarsă de la unul dintre inspectoratele şcolare de sector, unde se presupunea că se reglează afacerea concursurilor de titularizare/suplinire/continuare pentru posturile didactice.

Intrau 2-3 apoi se închidea uşa! Oameni revoltaţi, pierduţi printre documente care habar n-au pe ce lume trăiesc şi se poartă cu tine de parcă ai fi ultimul om de pe pământ. Şi când te gândeşti că am pierdut 3 ore doar că să aflu că îmi trebuia o hârtie pe care, în mod normal, o luam din altă parte.

Nu poţi se chemi o televiziune? Oamenii aia de la minister ce zic?

Acu’ ce să fac? Sau ce-ar putea să facă televiziunea? Scandal? Noooo, nu sunt gazetarii români şi-aşa departe de profesionism şi de profesionalism? Nu sunt ei primii vinovaţi pentru imaginea proastă a oamenilor şcolii?

Şi ce să facă ministerul? Cum? De ce ar fi altfel acolo?

Episoade de genul asta sunt atât de comune… Constitue una dintre faţetele dezordinii, indiferenţei şi politicozităţilor din societatea noastră. Iar şcoala autohtonă nu e altceva decât oglinda ei, chiar dacă „şcoală” înseamnă aici „sistem”, „administraţie”, „birocraţie”…