joi, 31 iulie 2008

Einstein despre educaţie


"Cred ca paralizia indivizilor e cea mai mare tara a capitalismului. Intregul nostru sistemul educational sufera din cauza acestei tare. Elevului ii este insuflata o atitudine competitiva exagerata; el e invatat, ca pregatire pentru viitoarea cariera, sa glorifice reusita materiala."


"E pur si simplu un miracol faptul ca metodele moderne de instruire nu au sugrumat inca de tot sfanta curiozitate a intrebarilor; pentru ca planta asta plapanda si delicata, pe langa incurajari, are nevoie in principal de libertate; fara ea, se ofileste si moare negresit."


"Invatamantul ar trebui astfel conceput incat ceea ce ofera sa fie perceput ca un dar nepretuit si nu ca o datorie apasatoare."


"Scopul educatiei ar trebui sa fie pregatirea unor oameni care sa actioneze si sa gandeasca independent si care, in acelasi timp, sa vada in slujirea comunitatii realizarea suprema a vietii lor."


"Scoala ar trebui sa-si propuna obiectivul ca tanarul care pleaca de acolo sa aiba o personalitate armonioasa, nu sa fie un specialist."


"Dupa mine, cel mai rau lucru intr-o scoala pare sa fie in principal aplicarea metodelor bazate pe frica, forta si autoritate artificiala. Un astfel de tratament distruge sentimentele autentice, sinceritatea si increderea elevului."


"In materie de fizica, primele lectii ar trebui sa nu contina decat ceea ce e experimental si interesat de vazut."


"Majoritatea profesorilor isi pierd vremea punand intrebari care urmaresc sa dezvaluie ce nu stie elevul, in vreme ce adevarata arta a examinarii consta in a afla ce stie de fapt elevul sau ce poate sa stie."


"Nu e foarte important ca cineva sa invete date. Pentru asta n-are nevoie de facultate. Le poate afla din carti. Importanta unei educatii intr-o facultate de arte liberale nu consta in invatarea multor date, ci in antrenarea mintii pentru a cunoaste ce nu se poate afla dintr-un manual."


"
Prin libertate academica inteleg dreptul de a cauta adevarul, de a publica ceea ce consideri ca este adevarat. Dreptul acesta atrage dupa sine si o datorie: nu trebuie sa ascunzi nimic din ce ai recunoscut ca e adevarat. Este evident ca orice ingradire a liberatatii academice urmareste sa limiteze raspandirea cunoasterii in randul oamenilor, impiedicand astfel judecata si actiunea radicala."


"Nu privi niciodata invatatura ca pe o datorie, ci ca pe un prilej de invidiat de a cunoaste frumusetea eliberatoare a intelectului, pentru propria ta incantare si spre folosul comunitatii careia ii va apartine munca ta de mai tarziu."


"Arta suprema a profesorului este de a trezi bucuria exprimarii creatoare si bucuria cunoasterii."


("Albert Einstein - Cuvinte memorabile", culese si adnotate de Alice Calaprice, Ed. Humanitas, 2005. Si adunate de suprasemnatul de pe net, cu ceva vreme în urma.)


luni, 28 iulie 2008

De ochii lumii


În urmă cu vreo lună şi ceva, primesc mesaj scris de la furnizorul serviciilor de comunicaţii: „Îţi poţi consulta factura detaliată şi înregistrările tuturor operaţiunilor din contul tău electronic. Pentru X, viitorul contează! Detalii despre cum poţi acţiona responsabil pentru conservarea bogăţiilor planetei, la…”


Factura imprimată fusese deja emisă şi o aşteptam prin corespondenţa clasică pe adresa de rezidenţă. Aşa că am considerat inoportun să abordez departamentul „Relaţii cu Clienţii” după ce consultasem deja situl indicat.


În fine, sun. Şi îmi exprim intenţia ca (în spiritul dezvoltării durabile şi al preocupărilor „responsabile pentru conservarea bogăţiilor planetei” ) să suspend serviciul de livrare a facturii. Aştept câteva zeci de secunde (timp necesar obţinerii unor detalii în această chestiune) pentru ca funcţionarii companiei X să mă informeze:

- Cu regret, acesta este un serviciu implicit, imposibil a fi dezactivat.

- Deci nu Dvs. mi-aţi trimis mesajul acela?

- Ba da, cu siguranţă. Toţi clienţii X au primit acel mesaj prin care informam despre interesul nostru deosebit pentru mediu.

- Nu mă îndoiesc. Dar de vreme ce tot am alternativă mult mai economică şi mai rezonabilă, de ce să nu pot renunţa la un serviciu de care nu am nevoie şi al cărui refuz este definitiv? Compania câştigă bani, oameni şi timp pentru că nu se mai imprimă, nu se mai împachetează, nu se mai distribuie ş.a.m.d. În plus, astfel chiar contribui la reducerea cantităţii de deşeuri şi (în ultimă instanţă), a consumului de hârtie.

- Ştiu, vă înţeleg dar nu se poate.

- Atunci, cum anume se preocupă X. de mediu şi de ecologie?

- Nu ştiu, nu pot să vă răspund… Atragem atenţia?!

- …

vineri, 25 iulie 2008

Proba nepractică


Era luni dimineaţă. M-am trezit târziu, nici să mănânc n-am avut vreme… Am aruncat în geantă calculatorul şi 2 „metodici” pe care nici nu avusesem vreme să le deschid. Când am ajuns în curtea liceului unde se desfăşura examenul, lumea tocmai se bulucise înăuntru…


Având un angajament serios, mai mult de gura maică-mii m-am dus la examenul de titularizare! Mă înscrisesem la grămadă cu tot poporul, chiar pe durata examenului de bacalaureat. Dacă nu mă înşel, chiar imediat după proba obligatorie a profilului…


Sâmbătă seara următoare şedeam şi priveam listele. Am revenit a doua zi, când ploaia se oprise, numărând cei peste 4000 de candidaţi cu note mai mici şi cei 10 cu punctaje mai mari decât subsemnatul. Sau pe cei 8 dinaintea mea, sau doar cele 5 note superioare (din perspectiva specializării…) ;-)


În săptămâna ce a urmat, am umblat Bucureştiul pentru evaluarea opţiunilor, în mână cu schiţa multicriterială. Cu 1-5 steluţe acordate pentru accesibilitate, pentru posibilităţile de transport, pentru infrastructură şi dotări, pentru poziţionare spaţială şi socială, pentru personal/bârfe/oportunităţi. Aşa se face când ai de unde alege şi mai eşti şi în măsură să-ţi construieşti viitorul. Sau o irepetabilă experienţă de viaţă!


Dar gata cu sentimentalismele! Şi gata şi cu istorii din alte vremuri, atât timp cât avem altele, de actualitate: examenul naţional de titularizare.


Participă la el diverşi indivizi. Mulţi dintre ei, debutanţi. Fără nici o vină! Alţii, personaje cu rateuri profesionale şi de inserţie socială, cu tresăriri de orgoliu sau (mai puţini) cu dedicare.


Examenul în sine este irelevant! 4 ore de exerciţiu presupus intelectual, prin excelenţă reproductiv… În mod normal, selecţia personalului se face mai întâi de către psiholog/psihiatru, mai ales că e vorba de lucrul cu oamenii. Cu copiii, chiar! Apoi, cât de multe spune o lucrare scrisă despre capacitatea profesională a candidatului? Cum îi testezi „instinctele”, măiestria şi abilităţile specializate doar prin intermediul unui examen scris?


Presa se băşică (nu întotdeauna întemeiat!) pe cei ce doresc să se titularizeze dar obţin punctaje ruşinoase. Ceea ce mi se pare absolut normal! La examenul de titularizare vin femei şi bărbaţi de vârste diferite, la ani lumină de rutina examinărilor, cu un ecart enorm faţă de exigenţele unei lucrări scrise sau cu un discurs cât de cât adecvat situaţiei de evaluare. Nu mai încape vorbă aici de exprimare şi grafie corectă, de norme gramaticale sau de competenţe comunicaţionale!


Apoi, oamenii se titularizează pe discipline… Nicidecum pe arii curriculare, ceea ce ar îngădui o dezirabila flexibilitate la nivelul ofertei educaţionale a fiecărei unităţi şcolare, impusă de situaţiile concrete „de la firul ierbii”, de evoluţia demografică, de presiunea comunităţii sau de necesităţile pieţei. În plus, cine asigură „beneficiarul final” (educabilul, familia, comunitatea, societatea…) de capacitatea sa de a se integra „în colectiv” sau de harul unei gestiuni rezonabile a relaţiilor sociale? Sau de însuşirea culturii locului, sau de înţelegerea lui…


Sunt mai greu de înduplecat de repartizarea computerizată. Şi pentru că nu găsesc răspuns la o întrebare foarte simplă: în faţa cui răspunde câştigătorul concursului, titularizat într-o anumită unitate de învăţământ? Comunităţii? Angajatorul este statul, prin inspectoratul şcolar de judeţ. Nu comunitatea locală, nu autoritatea publică locală, nu inspectoratul de sector. Despre şcoală sau de managerul şcolar responsabil şi profesionist, abilitat şi capabil să(-şi) selecteze oamenii chiar e inutil să vorbim…


Ştiinţa pe nume „statistică” spune că diferenţa dintre un „titular” şi un „suplinitor” (adesea participant la acelaşi concurs dar cu punctaj inferior) nu o face încadrarea. Iar realitatea mai demonstrează un lucru: că „titularizarea” (ca şi definitivatul sau gradele didactice) este, în fapt, disociat de proiectul de dezvoltare personală, de formare şi de perfecţionare profesională. Şi, de cele mai multe ori, complet ruptă de parcursul, natural, corect şi moral al devenirii umane… Inutilă?!


marți, 22 iulie 2008

Pomana şcolii

Mi-a fost greu să dau crezare bârfelor din recent încheiată perioadă electorală. Cea mai greu de digerat se referea tocmai la educatoarele şi învăţătoarele ce nu ar fi avut reţineri în a-i îndemna pe părinţi şi pe copiii lor(!) să-l voteze pe primarul încă în funcţie, mult preaiubit fiu al poporului foarte grijuliu cu şcoala românească şi foarte sensibil faţă propăşirea ei.

Am reflectat însă la aflarea numelui inspectorului pentru învăţământ primar din sectorul cu pricina. Din nefericire pentru „sistem”, fostă colegă de breaslă şi de studii superioare…

Şi-am reconsiderat total poziţia după ce am ascultat mărturia uneia educatoare ce domiciliază şi activează pe raza sectorului. Femeia s-a dus să-şi primească tichetele cadou de la contabila instituţiei, ce a îndemnat-o foarte proletar să voteze cu acelaşi personaj invocat mai sus. „Niciodată!” a răspuns funcţionarei, fără cea mai mică jenă. „Cum adică, nu veţi vota? Nu-l veţi vota? Nu vreţi să ne votaţi?” Şi numărul bonurilor cadou a fost redus la jumătate, restul fiind distribuite votanţilor „fideli”…

vineri, 18 iulie 2008

Universitatea din vară


Începusem o serie de intervenţii despre universităţile româneşti. Permiteţi? ;-)


Uite-aici ce zic studenţii şi ce spun doctoranzii despre chestiile ce (li) se întâmplă… Pentru conformitate cu realitatea, a se vedea şi studiul de acum un an şi-un pic. Şi nu mă întrebaţi de ce taman acum! :-P


Şi, după cum ziceam ;-) la prima lectură foarte matinală, foarte interesant şi foarte distractiv! :-D

miercuri, 16 iulie 2008

Ridicolul absolut

Pentru că tot e vremea studiilor universitare (absolvire, „admitere”) continui să mă întreb de ce (la finalizarea studiilor de licenţă) tineretul patriei se echipează în robe… Doar pentru că au văzut ei la televizor că asemenea chestii „dau bine”? Pentru că (foarte adevărat) sunt parte a unei culturi educaţionale? Sau pentru că astfel de amintiri sunt drăguţe, utile şi benefice în construcţia identităţii individuale?


Printre acele multe lucruri pe care nu am să le pot pricepe niciodată este de ce „absolvenţii” grădiniţelor au parte de acelaşi tratament?


Ca fapt divers, în Franţa abia dacă am descoperit proaspeţi posesori ai titlului de „doctor” care erau echipaţi în ţinuta specifică. Utilizată doar la ceremonii sau pentru evenimente academice extrem de rare…


Iar dacă aveţi argumente, poftiţi aici


luni, 14 iulie 2008

PoveŞtiri istorice

Zilele trecute s-a împlinit un an de cam face un an de la Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din domeniul Educaţiei şi Cercetării. Ar trebui să scriu despre asta! Sau despre cum poate să sfârşească (încă) o reformă neîncepută. Sau despre ce înseamnă „reformă”. Sau despre ce-o mai fi…


Mai bine însă despre azi, 14 iulie. Despre locul şi rolul şcolii în istoria unei ţări, în formarea unei naţiuni, în devenirea unei societăţi şi în puterea unei civilizaţii. Şi am din ce în ce mai mult motive să cred (r)evoluţia culturală şi „reformele” din statele „la locul lor” constitue parcursul istoric al acelui popor.


Sau despre ceea şcoala cu drepturi, despre drepturile şcolii… Despre şcoală şi umanitate, despre umanism… Adică despre Reformă! Un alt fel de 14 iulie (1789)…


vineri, 11 iulie 2008

Examen pentru moralitate

Vânătoarea de vrăjitoare este singura competiţie în care trofeele nu contează!


Sunt de acord că „sistemul” este… aşa cum este. Şi parcă niciodată ca în acest an, exasperant de imprevizibil, haotic şi (pe cale de consecinţă) absurd! Însă dacă societăţii româneşti îi lipseşte ceva, sigur nu este vorba despre comentarii vituperante, vindicative şi defăimătoare…


Tema centrală a discuţiilor referitoare la sesiunea de vară a Bacalaureatului din acest an n-a vizat nici 2008 măsluirea subiectelor, a examinării, a rezultatelor, „corupţiei din sistem”. Aş putea face face paradă de discreţie dar asta nu ne ajută la nimic, aşa ca încerc să punctez cel puţin 2 dintre aspectele ce se subscriu aici.


Una este înfierarea sistemului de aprecierii a rezultatelor, alta evaluarea laxă şi notarea inechitabilă (vezi probele orale), alta dificultatea subiectelor şi alta neputinţa candidaţilor! De bine de rău, avem un compartiment de curriculum şi unul de evaluarea şi examinare ce au un corp de experţi foarte bine pregătiţi… Profesionişti! Pe cale profesionalizare sunt o bună parte dintre funcţionari, adică acei oameni care asigură stabilitatea dezirabilă a sistemului.


Pe de altă parte, afirma că sistemul de învăţământ este lipsit de practici corupte este fie un act de curaj, fie o probă de naivitate sau de inconştienţă. Foarte concret şi dincolo de corectitudinea politică, am avut examinări scrise cu zeci de lucrări identice. Avem subiecte ce „transpiră” în presă, răspunsuri standardizate, preluate cuvânt cu cuvânt din manual sau din alte materiale de suport, avem mărturii ale elevilor sau ale părinţilor ce probează chete „de protocol”, aprecierea rezultatelor sau prestaţiei şcolare „după ureche” sau după bunul plac ş.a.m.d. Comportamentele de blat şi simularea jocului sunt acte culturale ce datează de zeci de ani! Vezi economia gri a ultimelor 2 decenii ale regimului comunist, modalităţile de „rotunjire a veniturilor” pentru cei mai mulţii dintre angajaţii sistemului public în anii 90 sau despre mai n0ile „conflicte de interese”.


Este foarte adevărat că zecile de ani nu pot fi uitate uşor. Este adevărat foarte greu pot fi trecute în plan secund consecinţele şi că schimbul de generaţii nu este suficient pentru eradicarea năravurilor de altădată. La fel de certă este perena maculare morală iar „de pe azi pe mâine” ar fi posibilă doar ideala suprimare a „genei”„relelor practici… Chestie puţin plauzibilă, totuşi!


Revin însă la un enunţ anterior: punerea semnului de egalitate între un sistem corupt şi acte de corupţie. Sau între corupţia din sistem şi corupţia sistemică. Sau punerea de etichete, sau generalizarea inutilă şi păguboasă…


Se pare, că anul ăsta încep a-şi „da bacul” primele exemplare ale generaţiei postloviluţionare… Adică dau examen cei mai proaspeţi dintre cetăţenii istoriei recente. Asta e România pe care (şi)-o merită?


Din seria truismelor penibile este şi „şcoala, oglindă a societăţii”. Profesorii sunt oameni, elevii sunt oameni iar noi (toţi) suntem parte a societăţii… De ce ar fi şcoala diferită de lumea pe care o trăim? De ce nu ar fi autorităţile perplexe şi incapabile? De ce este sistemul „rău” atât timp cât noi suntem „buni”? De ce ar fi ceva pe lumea asta altfel decât suntem noi înşine?


Am dubii serioase că elevul evazionist şi candidatul ce fraudează examenul se află la primul astfel de derapaj… Mă îndoiesc că toate examinările periodice au fost ideale şi că tentativa sa de mituire este doar un experiment nefericit. Şi parcă am mai multe certitudini în privinţa unei nepăsări crase şi a unei neputinţe culturale… Corupţia începe în minte şi este o chestiune de atitudine, de moralitate individuală şi de maturitate socială.


Şi nu pot să nu mă întreb: nenea Iancu făcea politică sau dacă era doar un soi de artist?


miercuri, 9 iulie 2008

Miturile bacalaureatului real

Aştept cu nedisimulată curiozitate precizările MECT şi setul de concluzii ce fac referire la prima ediţie a examenului de Bacalaureat din 2008. Cele ale mediei şi ale comunităţii educative sunt arhicunoscute! An de an, dezvoltă atacuri furibunde la adresa administratorilor „sistemului”, „Reformei”, „corupţiei”, „incapacităţii instituţionale” sau „bătăii de joc” la care elevii pare-se că devin victime sigure. Oare?

În acest context există un clişeu care face carieră: competenţele. Cuvânt cheie pentru zeci şi sute de documente oficiale, al pedagogiilor contemporane şi vârf de lance în discursul politic. În situaţia dată, gloria-i este însă nemeritată, bacalaureatul având prea puţine în comun cu chestiunea în cauză… De fapt, cred că şcoala românească are prea puţine în comun cu formarea/dezvoltarea de competenţe!

Poate cea mai interesantă discuţie despre bacalaureatul românesc este relevanţa acestuia. În raport cu sistemul de învăţământ autohton, cu cel european şi „european”, cu nevoia socială sau cu societatea în ansamblul ei. Pentru că bacalaureatul are de-a face cu viaţa reală exact atât cât are conţinutul disciplinar legătură realitatea! Pretinsul „examen de maturitate” nu este nici o evaluare a exerciţiului intelectual, a deprinderilor de vieţuire cotidiană sau a unor abilităţi profesionale chiar în stadiu primitiv. Ci doar o mai amplă evaluare a performanţelor şcolare! Ponderea absolvenţilor de studii vocaţionale, profesionale şi tehnice este infimă şi nici măcar în cazul lor nu se pune problema „evaluării competenţelor”. Iar cei mai mulţi dintre „bacalaureaţi” sunt tineri ce provin din licee teoretice… Sunteţi sigur că ştiţi cum şi ce învaţă oamenii ăştia în şcoală? Cum învaţă? Ce anume să examinezi şi ce competenţe să evaluezi? Cine să le evalueze? Cum să le evalueze? În raport cu…? Pentru…?

Elevii nu fac faţă examenului de bacalaureat? De ce? Am dubii serioase că subiectele de concurs nu le sunt familiare. În acelaşi timp, am şi o vagă bănuială (confirmată în mod repetat, de o manieră empirică) apropo de evaluările de parcurs, ce sunt la distanţă considerabilă de tiparul examenului final, având o cu totul altă substanţă. În fapt, verificările curente sunt instrumente pentru notare, nicidecum pârghii de autoreglare a predării sau învăţării. Şi credeţi că (teoretic) există cadru didactic care să nu ştie asta?

Mă străduiesc să înţeleg cum anume se pot forma (prin şcoală) competenţe specializate în lipsa celor cheie, într-un mediu unde proliferează paradigmele defectuoase, reprezentări eronate şi atitudini discutabile, totul pe o structură instituţională şi mai discutabilă.

Îmi dau serios de gândit personajele ce operează cu certitudini, în special atunci când vine vorba despre realităţile din învăţământ. Vă propun o descindere în şcoala reală, indiferent de nivelul studiilor sau de aria curriculară, pentru 50 de minute de asistenţă la clasă, investigând trei chestiuni: felul în care se exprimă cadrul didactic, comportamentele elevilor/elevelor şi conţinutul schimburilor comunicaţionale între actori. Şi la final încercaţi să faceţi un calcul, urmărind valoarea adăugată, „cunoaşterea” şi „competenţele”. Aţi repeta experienţa asta? Zilnic, de 5 ori pe săptămână? 12 ani? Cu drag?

Vă revoltă „perlele” de la evaluările naţionale? Păcat… Cele mai multe ar trebui să ne distreze! Toţi am fost copii/elevi, prea puţini sunt cei care să le ştie pe toată şi (din punct de vedere al evaluatorului), aprecierea se face uzând de baremele de notare, nu în funcţie de picanterii. Iar dacă vom citi cu ceva mai multă atenţie itemii din foile de examen, şi vom constata că pretinsele „perle” fie datează din ani anteriori, fie sunt preluate din culegerile de bancuri, fie sunt simple exerciţii ludice.

Vă intrigă suficienţa lexicală, insuficienţa ortografică şi ortoepică sau lipsa de cultură? Permiteţi 2 sugestii? Haideţi să mergem la elevii de gimnaziu sau de clasă primară şi să aruncăm o privire prin caietele acestora! Sau, şi mai simplu, să ne întrebăm dacă (într-o atare conjunctură) nu am proba aceleaşi slăbiciuni. Sau cum am reacţiona şi ce rezultate am avea supuşi/supuse unei examinări similare (cu adaptările de rigoare)!

Lăsaţi tinerii români, cu ţinute impecabile şi „trendy”, bărbaţi cu constituţie fizică de invidiat sau femei în toată firea, uitaţi că pretind şi au statut de adult! Oricât de mult ne-am iluziona, la finalizarea celor 12/13 ani de studii, oamenii viitorii foşti liceeni (în mare parte) nu dau doi bani pe „competenţe”. Şi cui i-ar păsa la 19 sau 20 de ani de ziua de mâine? N-am trecut toţi pe aici?

„Şi ce vremuri erau altădată…” Pe ce ne bazăm când deplângem seriozitatea examenelor din alte vremuri? Lipsa corupţiei? Mult mai multa „materie” pe care o ştiau absolvenţii? „Bunul simţ” al tinerilor de azi? Cine spune că altădată Bacalaureatul era mai fioros? Asta e raţiunea? Există criterii şi indicatori care să permită o analiză şi interpretare justă? Am dubii serioase că sumedenia de particularităţi ale societăţii româneşti a anului 2008 n-ar avea chiar nici o legătură cu examenele pe care şi noi, la rândul nostru, le-am îndurat…

Nicăieri şi nicicând astfel de evenimente nu au fost sau nu sunt uşoare şi irelevante. Se întâmplă în toate societăţile mature, unde asemenea evenimente contează! Şi fiecare dintre istoriile personale pot proba asta… Iar dramele individuale nu sunt decât tonuri cromatice în acelaşi schiţă neterminată. În care mai avem drept elemente de prim plan calificativele şi notele şcolarilor autohtoni (luate în ansamblu, deloc inferioare celor din alte state… însă este vorba doar de note!), cunoştinţele (redundante, analizate comparativ) şi competenţele (unde testările internaţionale ar trebui să ne ruşineze, cel puţin).

Un cititor din blog vorbea zilele trecute despre incapacitatea opiniei publice de a exersa presiune asupra politicienilor în chestiuni capitale. Învăţământul nu face nici el excepţie şi (probabil că) vom vorbi despre asta într-o ocazie viitoare. Până la „presiune asupra sistemului” există însă mecanisme de reglare la nivelul fiecărui cadru didactic, fiecărei clase sau unităţi de învăţământ… Şi există mijloace de constrângere! Însă asta este valabil doar pentru cei preocupaţi sincer… Şi (statistic, de data asta) elevii, părinţii sau profesorii de acest fel, sunt din ce în ce mai puţini…

Comentariul extensiv de mai sus nu disculpă nici autorităţile de resort, nici profesorii, nici elevii, nici membrii familiilor acestora… Ajungem însă cu toţi într-un anumit moment când (pe lângă intrigă sau revoltă justificată, de cele mai multe ori) avem nevoie şi de puţin realism. Şi nu doar la începutul fiecărei veri, înainte sau după bacalaureat…

Articol găzduit de Emil Stoica la 9 iulie 2008, în blogurile HotNews.ro


luni, 7 iulie 2008

Accente

Finalurile ciclurilor de studii, cu evaluările şi examinările aferente constitue unul dintre puţinele momente când problematica educaţională ajunge în atenţia opiniei publice. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă (prin absurd), din miezul şi-aşa încins al verilor autohtone ar lipsi marile evenimente ce ţin de viaţa şcolară?


Au trecut tezele unice, au fost şi testările naţionale iar în curând se vor linişti apele şi-n privinţa examenului de bacalaureat. Şi este prea savuros subiectul pentru a nu îl aborda în zilele ce urmează…


Înainte de asta însă… Ce observaţi când priviţi cu atenţie înşiruirea evenimentelor de mai sus?


Mai mult decât slogane, „accesul la educaţie”, „educaţie pentru toţi” şi „democratizarea şcolii” sunt principii fundamentale de politică şi de politici care dau măsura maturităţii unei societăţi. Ele ţin însă de învăţământul public (prin excelenţă, la români) şi obligatoriu (în „lumea civilizată”). Cum rămâne însă cu priorităţile agendei administraţiei sau cu interesul general la vreme de „economie a cunoaşterii”, în era profesionalizării şi a „industriei” educaţionale?


Publicat în 6 iulie 2008 în blogul de analiză a lui Emil Stoica, pe HotNews.ro