vineri, 25 iulie 2008

Proba nepractică


Era luni dimineaţă. M-am trezit târziu, nici să mănânc n-am avut vreme… Am aruncat în geantă calculatorul şi 2 „metodici” pe care nici nu avusesem vreme să le deschid. Când am ajuns în curtea liceului unde se desfăşura examenul, lumea tocmai se bulucise înăuntru…


Având un angajament serios, mai mult de gura maică-mii m-am dus la examenul de titularizare! Mă înscrisesem la grămadă cu tot poporul, chiar pe durata examenului de bacalaureat. Dacă nu mă înşel, chiar imediat după proba obligatorie a profilului…


Sâmbătă seara următoare şedeam şi priveam listele. Am revenit a doua zi, când ploaia se oprise, numărând cei peste 4000 de candidaţi cu note mai mici şi cei 10 cu punctaje mai mari decât subsemnatul. Sau pe cei 8 dinaintea mea, sau doar cele 5 note superioare (din perspectiva specializării…) ;-)


În săptămâna ce a urmat, am umblat Bucureştiul pentru evaluarea opţiunilor, în mână cu schiţa multicriterială. Cu 1-5 steluţe acordate pentru accesibilitate, pentru posibilităţile de transport, pentru infrastructură şi dotări, pentru poziţionare spaţială şi socială, pentru personal/bârfe/oportunităţi. Aşa se face când ai de unde alege şi mai eşti şi în măsură să-ţi construieşti viitorul. Sau o irepetabilă experienţă de viaţă!


Dar gata cu sentimentalismele! Şi gata şi cu istorii din alte vremuri, atât timp cât avem altele, de actualitate: examenul naţional de titularizare.


Participă la el diverşi indivizi. Mulţi dintre ei, debutanţi. Fără nici o vină! Alţii, personaje cu rateuri profesionale şi de inserţie socială, cu tresăriri de orgoliu sau (mai puţini) cu dedicare.


Examenul în sine este irelevant! 4 ore de exerciţiu presupus intelectual, prin excelenţă reproductiv… În mod normal, selecţia personalului se face mai întâi de către psiholog/psihiatru, mai ales că e vorba de lucrul cu oamenii. Cu copiii, chiar! Apoi, cât de multe spune o lucrare scrisă despre capacitatea profesională a candidatului? Cum îi testezi „instinctele”, măiestria şi abilităţile specializate doar prin intermediul unui examen scris?


Presa se băşică (nu întotdeauna întemeiat!) pe cei ce doresc să se titularizeze dar obţin punctaje ruşinoase. Ceea ce mi se pare absolut normal! La examenul de titularizare vin femei şi bărbaţi de vârste diferite, la ani lumină de rutina examinărilor, cu un ecart enorm faţă de exigenţele unei lucrări scrise sau cu un discurs cât de cât adecvat situaţiei de evaluare. Nu mai încape vorbă aici de exprimare şi grafie corectă, de norme gramaticale sau de competenţe comunicaţionale!


Apoi, oamenii se titularizează pe discipline… Nicidecum pe arii curriculare, ceea ce ar îngădui o dezirabila flexibilitate la nivelul ofertei educaţionale a fiecărei unităţi şcolare, impusă de situaţiile concrete „de la firul ierbii”, de evoluţia demografică, de presiunea comunităţii sau de necesităţile pieţei. În plus, cine asigură „beneficiarul final” (educabilul, familia, comunitatea, societatea…) de capacitatea sa de a se integra „în colectiv” sau de harul unei gestiuni rezonabile a relaţiilor sociale? Sau de însuşirea culturii locului, sau de înţelegerea lui…


Sunt mai greu de înduplecat de repartizarea computerizată. Şi pentru că nu găsesc răspuns la o întrebare foarte simplă: în faţa cui răspunde câştigătorul concursului, titularizat într-o anumită unitate de învăţământ? Comunităţii? Angajatorul este statul, prin inspectoratul şcolar de judeţ. Nu comunitatea locală, nu autoritatea publică locală, nu inspectoratul de sector. Despre şcoală sau de managerul şcolar responsabil şi profesionist, abilitat şi capabil să(-şi) selecteze oamenii chiar e inutil să vorbim…


Ştiinţa pe nume „statistică” spune că diferenţa dintre un „titular” şi un „suplinitor” (adesea participant la acelaşi concurs dar cu punctaj inferior) nu o face încadrarea. Iar realitatea mai demonstrează un lucru: că „titularizarea” (ca şi definitivatul sau gradele didactice) este, în fapt, disociat de proiectul de dezvoltare personală, de formare şi de perfecţionare profesională. Şi, de cele mai multe ori, complet ruptă de parcursul, natural, corect şi moral al devenirii umane… Inutilă?!


Niciun comentariu: