miercuri, 9 iulie 2008

Miturile bacalaureatului real

Aştept cu nedisimulată curiozitate precizările MECT şi setul de concluzii ce fac referire la prima ediţie a examenului de Bacalaureat din 2008. Cele ale mediei şi ale comunităţii educative sunt arhicunoscute! An de an, dezvoltă atacuri furibunde la adresa administratorilor „sistemului”, „Reformei”, „corupţiei”, „incapacităţii instituţionale” sau „bătăii de joc” la care elevii pare-se că devin victime sigure. Oare?

În acest context există un clişeu care face carieră: competenţele. Cuvânt cheie pentru zeci şi sute de documente oficiale, al pedagogiilor contemporane şi vârf de lance în discursul politic. În situaţia dată, gloria-i este însă nemeritată, bacalaureatul având prea puţine în comun cu chestiunea în cauză… De fapt, cred că şcoala românească are prea puţine în comun cu formarea/dezvoltarea de competenţe!

Poate cea mai interesantă discuţie despre bacalaureatul românesc este relevanţa acestuia. În raport cu sistemul de învăţământ autohton, cu cel european şi „european”, cu nevoia socială sau cu societatea în ansamblul ei. Pentru că bacalaureatul are de-a face cu viaţa reală exact atât cât are conţinutul disciplinar legătură realitatea! Pretinsul „examen de maturitate” nu este nici o evaluare a exerciţiului intelectual, a deprinderilor de vieţuire cotidiană sau a unor abilităţi profesionale chiar în stadiu primitiv. Ci doar o mai amplă evaluare a performanţelor şcolare! Ponderea absolvenţilor de studii vocaţionale, profesionale şi tehnice este infimă şi nici măcar în cazul lor nu se pune problema „evaluării competenţelor”. Iar cei mai mulţi dintre „bacalaureaţi” sunt tineri ce provin din licee teoretice… Sunteţi sigur că ştiţi cum şi ce învaţă oamenii ăştia în şcoală? Cum învaţă? Ce anume să examinezi şi ce competenţe să evaluezi? Cine să le evalueze? Cum să le evalueze? În raport cu…? Pentru…?

Elevii nu fac faţă examenului de bacalaureat? De ce? Am dubii serioase că subiectele de concurs nu le sunt familiare. În acelaşi timp, am şi o vagă bănuială (confirmată în mod repetat, de o manieră empirică) apropo de evaluările de parcurs, ce sunt la distanţă considerabilă de tiparul examenului final, având o cu totul altă substanţă. În fapt, verificările curente sunt instrumente pentru notare, nicidecum pârghii de autoreglare a predării sau învăţării. Şi credeţi că (teoretic) există cadru didactic care să nu ştie asta?

Mă străduiesc să înţeleg cum anume se pot forma (prin şcoală) competenţe specializate în lipsa celor cheie, într-un mediu unde proliferează paradigmele defectuoase, reprezentări eronate şi atitudini discutabile, totul pe o structură instituţională şi mai discutabilă.

Îmi dau serios de gândit personajele ce operează cu certitudini, în special atunci când vine vorba despre realităţile din învăţământ. Vă propun o descindere în şcoala reală, indiferent de nivelul studiilor sau de aria curriculară, pentru 50 de minute de asistenţă la clasă, investigând trei chestiuni: felul în care se exprimă cadrul didactic, comportamentele elevilor/elevelor şi conţinutul schimburilor comunicaţionale între actori. Şi la final încercaţi să faceţi un calcul, urmărind valoarea adăugată, „cunoaşterea” şi „competenţele”. Aţi repeta experienţa asta? Zilnic, de 5 ori pe săptămână? 12 ani? Cu drag?

Vă revoltă „perlele” de la evaluările naţionale? Păcat… Cele mai multe ar trebui să ne distreze! Toţi am fost copii/elevi, prea puţini sunt cei care să le ştie pe toată şi (din punct de vedere al evaluatorului), aprecierea se face uzând de baremele de notare, nu în funcţie de picanterii. Iar dacă vom citi cu ceva mai multă atenţie itemii din foile de examen, şi vom constata că pretinsele „perle” fie datează din ani anteriori, fie sunt preluate din culegerile de bancuri, fie sunt simple exerciţii ludice.

Vă intrigă suficienţa lexicală, insuficienţa ortografică şi ortoepică sau lipsa de cultură? Permiteţi 2 sugestii? Haideţi să mergem la elevii de gimnaziu sau de clasă primară şi să aruncăm o privire prin caietele acestora! Sau, şi mai simplu, să ne întrebăm dacă (într-o atare conjunctură) nu am proba aceleaşi slăbiciuni. Sau cum am reacţiona şi ce rezultate am avea supuşi/supuse unei examinări similare (cu adaptările de rigoare)!

Lăsaţi tinerii români, cu ţinute impecabile şi „trendy”, bărbaţi cu constituţie fizică de invidiat sau femei în toată firea, uitaţi că pretind şi au statut de adult! Oricât de mult ne-am iluziona, la finalizarea celor 12/13 ani de studii, oamenii viitorii foşti liceeni (în mare parte) nu dau doi bani pe „competenţe”. Şi cui i-ar păsa la 19 sau 20 de ani de ziua de mâine? N-am trecut toţi pe aici?

„Şi ce vremuri erau altădată…” Pe ce ne bazăm când deplângem seriozitatea examenelor din alte vremuri? Lipsa corupţiei? Mult mai multa „materie” pe care o ştiau absolvenţii? „Bunul simţ” al tinerilor de azi? Cine spune că altădată Bacalaureatul era mai fioros? Asta e raţiunea? Există criterii şi indicatori care să permită o analiză şi interpretare justă? Am dubii serioase că sumedenia de particularităţi ale societăţii româneşti a anului 2008 n-ar avea chiar nici o legătură cu examenele pe care şi noi, la rândul nostru, le-am îndurat…

Nicăieri şi nicicând astfel de evenimente nu au fost sau nu sunt uşoare şi irelevante. Se întâmplă în toate societăţile mature, unde asemenea evenimente contează! Şi fiecare dintre istoriile personale pot proba asta… Iar dramele individuale nu sunt decât tonuri cromatice în acelaşi schiţă neterminată. În care mai avem drept elemente de prim plan calificativele şi notele şcolarilor autohtoni (luate în ansamblu, deloc inferioare celor din alte state… însă este vorba doar de note!), cunoştinţele (redundante, analizate comparativ) şi competenţele (unde testările internaţionale ar trebui să ne ruşineze, cel puţin).

Un cititor din blog vorbea zilele trecute despre incapacitatea opiniei publice de a exersa presiune asupra politicienilor în chestiuni capitale. Învăţământul nu face nici el excepţie şi (probabil că) vom vorbi despre asta într-o ocazie viitoare. Până la „presiune asupra sistemului” există însă mecanisme de reglare la nivelul fiecărui cadru didactic, fiecărei clase sau unităţi de învăţământ… Şi există mijloace de constrângere! Însă asta este valabil doar pentru cei preocupaţi sincer… Şi (statistic, de data asta) elevii, părinţii sau profesorii de acest fel, sunt din ce în ce mai puţini…

Comentariul extensiv de mai sus nu disculpă nici autorităţile de resort, nici profesorii, nici elevii, nici membrii familiilor acestora… Ajungem însă cu toţi într-un anumit moment când (pe lângă intrigă sau revoltă justificată, de cele mai multe ori) avem nevoie şi de puţin realism. Şi nu doar la începutul fiecărei veri, înainte sau după bacalaureat…

Articol găzduit de Emil Stoica la 9 iulie 2008, în blogurile HotNews.ro


Niciun comentariu: