marți, 30 septembrie 2008

Finanţarea universităţilor autohtone, între formă şi fonduri

Citesc titlu mare sosit pe agregatorul de ştiri: „În 2008, MECT a alocat universităţilor cu 261% mai multe fonduri decât în 2004”. Apoi paragrafele ce urmează, direct de la sursă.

Şi mai citesc o dată. Şi, cu mult efort, încă o dată…

De fapt cine, cui, cât şi pentru ce a alocat?

Posibile variante de răspuns în „Jeopardy”, blogul HotNews al prietenului Emil Stoica, acum câteva zile…


luni, 29 septembrie 2008

Cu prezentul la amanet


Sunt multe poveşti ce se pot ţese pornind de la recentul discurs al dlui. Băsescu în faţa Parlamentului. Foarte generoase sunt chestiunile profund sociale, la care nu fac acum decât o singură observaţie: România nu are o politică demografică! Criza locurilor din grădiniţe sau a construcţiei de spaţii pentru învăţământ este doar partea vizibila a gheţarului… Abia ghicite sunt aspecte precum fluxurile migratorii, degenerarea materialului uman sau deprivarea populaţiei din anumite zone sau comunităţi. Criza economica vine şi trece ;-) dar ceea ce denumim „resursă umană” se anunţă a fi o pălărie prea mare pentru România anilor viitori.


Şi invoc aici câteva spicuiri din media: Învăţământul va falimenta economia, Şoc demografic, şoc economic şi Cum îşi văd românii viitorul. Pentru ultima, adăugată mai târziu (2/10/2008), şi-un punct de vedere pe măsură.


Reforma pentru cine? Viitorul cui?


vineri, 26 septembrie 2008

Homo ludens

În timp ce gândeam că folosesc poate sâcâitor de des „luxul ludic al creaţiei” (una dintre expresiile-mi favorite şi o idee care mă defineşte), dl. Patapieivici era invitat la Radio România Actualităţi şi îmi oferea încă un argument în sprijinul afirmaţiilor pentru necesara noastră reinventare: lipsa ludicului.


Privim un pic la spaţiul public, din existenţa cotidiană sau la viaţa intimă a pretinsului homo faber şi din ce în ce mai puţinilor homo sapiens? Precaritatea gesturilor gratuite, suprimarea pasiunilor, refuzarea reflecţiei şi inspiraţiei, a „ruperii de realitate”. Pragmatismul răpciugos, preocuparea excesivă pentru aparenţe, pentru înfăţişare, pentru imagine. Interesul obsesiv pentru dobândirea unui statul social „superior”, altfel decât pe filieră profesională sau culturală. Sau absenţa vârstelor de trecere între generaţii (lipsa puberilor târzii or vârstei mijlocii, a celor care „îmbătrânesc frumos”). Sau (în cotidianul evidenţelor) mersul grăbit, trecătorii încruntaţi sau coloana de autovehicule cu un singur ocupant.


Mai adăugăm o explicaţie la sumedenia de capricii interpretative ale României anului 2008 şi la existenţa manifestă a cetăţenilor ei? O tulburată copilărie (nefericită) şi o maturitate incompletă.



joi, 25 septembrie 2008

Practicianul reflexiv

Am rămas dator cu un răspuns, furat fiind de chestiunea credibilităţii sistemului educaţional românesc. Ei bine, iată-mă înapoi la acel lucru fundamental ce lipseşte şcolii româneşti…


Mai în glumă, mai în serios, spun adesea despre mine că mă preocup de o teorie a practicii. Iar o foarte recentă întâlnire cu unul dintre mentorii tinereţii academice a produs conceptul ce dă titlul acestei însemnări.


Avem în primul rând, clasicul principiu al „legării teoriei de practică”, literă de lege în formarea teoretico-metodologică a elevilor din liceele pedagogice de altădată.


Apoi avem corolarul „bunei teorii ce produce o bună practică” şi reciproca nu întotdeauna valabilă.


Şi mai aveam şi „teoria practică”. Un construct ce desemnează corpul cunoaşterii ce rezultă în urma experienţei, în urma exerciţiului curent şi a acţiunii nemijlocite. Teoria în excelenţă aplicativă, dimensiunea „pragmatică”, a concretului. A „facerii de lucruri”… A întreprinderilor elaborate, cu (auto)evaluare inclusă.


Iar această „teorie practică” îşi are exponentul în practicianul reflexiv. Entitatea umană mai mult personalitate decât individ. Intelectualul, omul ce are curiozităţi, omul care gândeşte… Homo sapiens, sună cunoscut?


miercuri, 24 septembrie 2008

Andragogie...








Şi după ce trece mirarea legată de imaginile inserate mai sus, fac imediat legătura. Cu „educaţia adulţilor”, „oportunităţi”, „ştiinţa”, „tendinţa”, toate aruncate în jobenul cunoaşterii ;-), de unde am să scot o temă pe care nu-mi amintesc să o fi abordat vreodată până acum. Am ca punct de plecare intervenţia prof. Emil Păun la întâlnirea pomenită deunăzi, ocazie cu care domnia sa a reactivat şi articulat amintiri şi a articulat idei adunate în jurul nevoii de educaţie a indivizilor adulţi. Pe care, cei mai mulţi o înţelegem ca/prin dedublarea spaţiului academic, a discursului academic… „Universitarizarea cunoaşterii”, cum ar veni.


Cel mai cunoscut şi (de ce nu) cel mai (i)relevantă formă de instruirii adulţilor este pregătirea cadrelor didactice: formarea cadrelor didactice. Cel mai adesea, în termenii actuali, pregătirea lor continuă despre care tot vreau sa vorbesc o dată, foarte serios.


Vedeţi voi, pregătirea cadrelor didactice (formare, perfecţionare) păstrează aproape nealterat modelul programelor dinainte de 1990: făcute „să fie”, pentru că „trebuie”. Academic spus, apud. prof. Păun: instrumentalizare excesivă. Adică un conţinut ce era departe de a fi relevant pentru nevoia sau dorinţele beneficiarilor, programe universale şi transfuncţionale, necesare certificării participării, nicidecum evaluării cunoaşterii or cunoştinţelor. Despre competenţe şi validarea acestora, nici pomeneală!


De altfel, era subminată însăşi ideea educaţiei: dezvoltarea personală. Formarea cadrelor didactice relevă, într-o manieră substanţială, percepţia profund eronată asupra fenomenului de educaţie a adulţilor, unde „beneficiarul” era doar un „client” intrat în programul de instruire. Or rostul oricărui program educaţional pentru adulţi este formarea/dezvoltarea de competenţe transversale. Acele competenţe ce sunt generate prin programe transdisciplinare, obligatoriu experienţiale. Obiectivul nu este „resoftarea” individului ci socializarea sa profesională. Care socializare, privită în ansamblu, este înţeleasă şi constă în inserţie, dezvoltare, mobilitate. Toate, profesionale!


Indiferent că vorbim despre formarea cadrelor didactice sau despre orice altă componentă ce intră în zodia educaţiei pentru adulţi, formatorii sunt prioritatea 0, unanim recunoscută. În ce priveşte formarea cadrelor didactice chestiunea este extrem de dureroasă… Haideţi să ne gândim puţin: cine sunt formatorii adulţilor? Cei din mediul academic? Publicul este alcătuit din cei care vin din sectoare profesionale hârşâite, tehniciste… Înalţi funcţionari, „experţi”? Care vin şi fac ce? Vorbesc despre propria măiestrie şi glorie? Câţi dintre ei au limpezimea şi curajul necesare să îi pună pe oameni să împărtăşească experienţe, cunoaştere şi sentimente? Iar dacă (prim absurd) chiar doresc să facă asta, ce competenţe au ca să le şi iasă? Bine, nu aducem experţi, nu aducem universitari. Pe cine însă? Pe cei ce fac formare iniţială pentru puberi sau pentru cei din ciclurile de licenţă, nici măcar trecuţi prin socializarea primară din punct de vedere profesional? Care este profilul acestora? Îl discutăm în termeni de competenţe prescriptive şi standardele „psihopedagogice”?


Avem un alt educabil… Aici nu e „pedagogie”, nu ţin tiparele didactice clasice, nu sunt cu nimic de folos tratatele de psihologie umană de acum 30 de ani, nici manualele de psihologie în care creşte limba de lemn. Aici uiţi tot ce ştii şi laşi orice iluzie la intrare…


Deşi incorect politic şi oarecum discriminatoriu (andros = bărbat, gr.) termenul din titlu este mult mai fidel realităţii. Andragogia e treabă de oameni mari, o altă poveste încă neştiută din lumea în care trăim, lumea pe care-o construim şi care ne fabrică, la rândul ei…


marți, 23 septembrie 2008

InFormare

O şcoală foarte interesantă de ştiinţele educaţiei este la Timişoara. Sau mă rog, încearcă să fie la Timişoara… Urbea n-a fost niciodată un centru semnificativ în domeniu, însă (ca şi Târgu-Mureş sau Braşov… Galaţi sau Craiova sunt ceva în urmă, totuşi) acolo se întâmplă lucruri. Interesante!


Unul dintre acestea este şi evenimentul de lansare a Validpack, o poveste despre care puteţi citi aici şi care mi-a mai lansat o provocare, la care voi reveni mâine. Un binevenit răgaz documentar, nu?


luni, 22 septembrie 2008

Educaţia făcută cu gura

Nu am scris despre „profesoara porno”, nici despre înregistrările postate pe siturile furnizorilor de conţinut video, nici despre „titlurile bombă” de presă. Deşi ar fi trebuit!

Nu am să scriu nici despre educaţia făcută cu gura, bârfa cu parfum de credibilitate din media electronică or de pe blogurile autohtone. Despre zvonuri, aş face-o… Despre bârfe, niciodată! E suficient să atingeţi nişte taste şi să daţi un clic!

vineri, 19 septembrie 2008

Educaţia ca politică

A început şcoala. Exact în ziua în care debutului nou an şcolar, în capitala României era vremea excesiv de urâtă. Ca atare, în intersecţii erau doar ambuteiaje şi angajaţi ai Poliţiei Rutiere prezenţi la faţa locului pentru a constata decesul timpilor morţi prematur.

Apoi s-a mai înseninat… Iar intersecţiile s-au populat rapid cu „ziarişti” (vânzători de ziare), cu prestatorii serviciilor de întreţinere şi curăţenie (de prin) auto sau de micile viitoare staruri de bulevard.

În rândurile de mai sus poate e puţin cinism… Dar în cotidian, mila este singura dominantă emoţională posibilă. Dar nu putem suna de fiecare dată la 112 sau să încercăm a face conversaţii cu cei mai sărmani dintre semenii noştri care cerşesc în intersecţii, pe stradă sau în mijloacele de transport în comun, copii de vârstă şcolară ce ar trebui să se afle într-o cu totul altă parte… Avem instituţii de profil, avem autorităţi, avem ghiduri de bune practici model pentru ţările vecine, strategii şi proiecte de mare succes planetar. Reprezentanţii acestora, angajaţii organismelor de implementare circulă numai cu metroul şi doar pe culoare special amenajate, nu? La ce bun să avem o legislaţie „europeană”, să fim parte sau membri a numeroase convenţii or instituţii internaţionale?

Drepturile copilului, (i)responsabilitatea adultului… Când vom înţelege oare că ei, copiii, repetă un scenariu „adult”? Provenind din medii pe care (dacă nu le cunoaştem, măcar putem să) ni le imaginăm, ies într-o realitate „mai mare”, în stradă. Într-o lume în care nu vede, nimeni nu aude… Şi în care „educaţia” (dreptul la îngrijire şi asistenţă, oportunităţile egale sau accesul la servicii de educaţie - NB) înseamnă doar scandaluri cu câte o „profesoară porno” pe prima pagină a ziarelor colorate sau înregistrări postate pe siturile furnizorilor de conţinut video.

Sau personaje costumate prezente la deschiderea oficială a anului şcolar. Sau conferinţe de presă. Sau statistici, situaţii şi rapoarte privind starea naţiunii. Sau despre rolul educaţiei în viaţa omului şi importanţa acesteia în societatea românească, pentru clasa politică sau în programele de guvernare…

joi, 18 septembrie 2008

Şocuri de culise

„Pe mine mă interesează doar ce se întâmplă în şcoală, nu în afara ei! Treaba mea e să fac sistemul să funcţioneze şi nu vreau să ştiu de ceea ce se petrece în afara instituţiilor noastre…”


Citat închis, transcris şi păstrat în format audio digital. Vocea, enunţul şi patosul fiind ale unuia dintre tehnicienii „sistemului”, unul dintre personajele pe care le consider „profesionişti ce asigura stabilitate în funcţionarea autorităţilor centrale de resort”. Iar afirmaţia cu pricina este probabil unul dintre acele noduri a căror înghiţire şi acum îmi provoacă fiori…

Nu discut acum despre „informal”, „nonformal”, despre nu ştiu câte soiuri de curriculum. Nici despre diversele paradigme sociologice despre şcoală şi şcolarizare. Nici despre modele şi teorii ale instruirii. Ci despre preocupările pe care (în lumea asta mare) le au lumea academică, autorităţile publice sau şcolare, colectivităţile şi comunităţile educative. Lumea se schimbă, cu ea ne schimbăm şi noi… Rolul şi funcţionalitatea instituţiilor sociale, aşijderea.

Una dintre primele lecţii ale spaţiului educaţional este povestea cu şcoala ca sistem ce subscrie la rândul său altora ş.a.m.d. Iar dacă nu are cum să fie altfel decât oamenii care o alcătuiesc, nu are cum să arate diferit de societatea căreia îi corespunde. Şi, dacă se întâmplă cumva contrariul, avem o mare problemă!

În acelaşi timp şi în aceeaşi „lume mare”, oamenii au înţeles să facă diferenţa între nevoie şi dorinţă. Între interesul statului, „al sistemului”, beneficiul social şi al individului. Şi-au mai înţeles cât de important este să acţioneze asupra acelor variabile pe care le pot influenţa. Şi mai ales să nu uite a gândi global şi/sau a acţiona în consecinţă. Este una dintre explicaţiile (superficiale, aici) pentru varietatea actorilor scenei educaţionale.

Noi? Noi ne luptăm cu propria neputinţă, cu reflexele centraliste, cu instinctele de a imagina sisteme, cu plăsmuiri şi fantasmagorii. Cu dorinţa şi nevoia acută de a controla totul (şi mai ales pe ceilalţi), cu angoase şi frustrări, cu propria nefericire şi teatrul ei absurd… La care, fireşte, cei din public avem roluri secundare. Dar prezenţă obligatorie!


miercuri, 17 septembrie 2008

Dilemele cancelariei


Lejer de constatat la contemporani alergarea după adeverinţe şi diplome (pentru dosar), după titluri şi după statut social. În anumite coordonate, o preocupare firească şi logică, însă departe de normalitate. Aspect evidenţiat cu generozitate de cărţile de vizită pe care le adun în umblările cotidiene şi de înscrisurile de pe bucăţile de hârtie.


Ce spuneţi de pildă despre cineva care, în afara detaliilor de contact, are precizat sub nume „Ph.D”. Sau „Dr.”. Sau „Dipl. Eng.”? Cât de mult spun codurile-astea despre omul cu pricina? Cât de mult mă avantajează să ştiu că şeful unui serviciu social specializat dintr-o primărie de sector are ca semnătură electronică „M.Ed” atât timp cât dreptul îi este acordat de diploma universitară obţinută în urma unei participări de sub 20% la nişte cursuri serale (masterale dar serale) de la o obscură universitate din estul Europei?


Din punctul meu de vedere, consider că este mai inspirată renunţarea definitivă la titulaturi nondescriptive. Activitatea ocupaţională evidenţiază (în sine) ceea ce faci, mai curând, ceea ce faci decât ceea ce eşti. Personal, prefer „să fiu” sau „sa devin” decât „să am” sau „să fac” dar asta e o cu totul altă poveste!


Revenind, cred că în poziţionarea noastră socio-profesională este mai util şi mai important lucrul pe care îl faci decât atributele pe care le ai în poziţia respectivă. Din punct de vedere semantic şi al capacităţii de a exprima asta, unele limbi şi graiuri sunt categoric avantajate: vezi limba engleză unde croitorul croieşte, şoferul conduce etc.


Păstrând acelaşi fir logic, pentru cele mai multe dintre ocupaţii, lucrurile sunt de o simplitate extremă: managerii/gestionarii (chiar şi în franceză), gestionează, consilierii consiliază (fireşte), asistenţii asistă…


Ce fac profesorii însă? În engleză („teachers”), predau („teach”). În franceză („enseignants”), la fel („enseignent”). În română… „profesorează”, „profesează”?


Despre incapacitatea şi despre proprietăţile termenilor uzitaţi în domeniu, am scris deja. De asemenea, trimit din nou la o descriere a slujbei pentru cei pe mâna cărora ne dăm educabilii, indiferent de vârstă. Acum doar reformulez întrebarea: ce au de făcut profesorii, învăţătorii şi toţi educatorii?


marți, 16 septembrie 2008

Joc de rol(uri)

Cum nu puteam trece facil peste data de 15 septembrie, am revenit pe blogul colegului Emil Stoica în preziua deschiderii anului şcolar, cu un articol la obiect: „Joc de roluri”. În fapt, întrebarea mea viza mai degrabă o condiţie sine qua non a şcolii româneşti contemporane. Foarte precis, mi-aş fi dorit un excurs exploratoriu al nevoilor elevului sau elevului toamnei anului 2008. N-a fost să fie dar nu-i bai …


Dintre toate comentariile ce au urmat, cel mai mult m-a pus pe gânduri intervenţia Loredanei. Şi atât de bine m-am aşezat pe aceste gânduri încât aproape că nu-mi vine să mă mai dau dus… ;-) Dar pentru că tot trebuie să o fac, le iau cu mine, pentru rafinare… Şi pentru încă o suculentă viitoare temă de reflecţie.


luni, 15 septembrie 2008

15 septembrie

Tradiţionalul 15 septembrie! Şi-ar fi fost culmea ca tocmai momentul ăsta să-l ratăm… ;-)

Profesorii, învăţătorii şi celelalte personaje didactice contează mai puţin. Un pic mai importanţi sunt părinţii emoţionaţi, bunicii isterici şi animalele de casa…

Dar copilul, viitorul elev? Toată viaţa s-a chinuit să înveţe să meargă, să se mişte cu rost şi să vorbească aşijderea. Şi acum, când tocmai avea iluzia că reuşise, va fi nevoit/obligat să stea locului, în bancă, nemişcat. Şi să tacă…


(Fotografie obţinută prin bunăvoinţa Ancăi.)


vineri, 12 septembrie 2008

Veşti pentru noul an (şcolar)

M-am gândit serios. Apoi am căutat în dicţionar.


Doamnelor, domnişoarelor, domnilor… am o veste bună şi una proastă! Cu care să încep?


Şcoala românească nu e în criză… Nu (ne face plăcere să credem că) avem noi soluţii pentru toate? Până la stadiile descrise de sensurile termenului, mai este!


joi, 11 septembrie 2008

O teorie a practicii

Nu tocmai în afara subiectului: „intelectual = individ ce nu încetează să aibă curiozităţi de natură epistemologică, om ce nu încetează a-şi pune întrebări”.


Foarte la subiect: cât de sanogenetică este educaţia la români, şcoala în special?


miercuri, 10 septembrie 2008

Nebuna creştere

Telegrafic, un excelent articol al lui Dragoş Bucurenci, cu tot cu comentarii. Şi un altul la fel de bun: ŞCOALA RĂULUI.


marți, 9 septembrie 2008

Şcoala „din gura” presei

1. Se dă un eveniment oarecare. Cu participare oarecum nesemnificativă dar cu agenţii fierte la foc mic, ceea ce a produs şi o zdravănă alimentare cu informaţie a „organelor de presă”. M-a surprins însă jurnalismul de tastatură, cu drăgălaşi şi drăgălaşe ce stau la birou, în parc sau în pat, departe de lumea dezlănţuită. Dar care (nefiind prezenţi), vehiculează protagonişti inexistenţi, încurcă nume sau omit detalii esenţiale…


2. „Presa e vinovată!” În procente covârşitoare, atât opinia publică mare consumatoare de senzaţional, cât şi profesorii pun diagnosticul funcţionării defectuoase a sistemului educaţional şi a ineficienţei acestuia. Deşi am foarte bune motive ce mă reţin să le dau dreptate întru totul, să vă relatez un episod de zilele trecute. Vine o echipă TV la şi abordează persoana de contact:

- Deci zi-mi şi mie despre ce-i vorba aici?

- Am scris tot în dosarul de presă, trimis deja pe mail. Şi uite încă unul în formă clasică…

- Nu, lasă asta! Zi-mi care-i treaba cu oamenii de aici…

- Se respectă programul, acum urmând prezentarea publică, mai sumară, a concluziilor…

- Nu, nu asta mă interesează. Ştie toată lumea cum stau lucrurile… Dă-mi ceva tare, care să şocheze, să rupă gura publicului!

-


luni, 8 septembrie 2008

Ce nu ştim despre elevii noştri

Presa ar zice că ştim destule. Personal, cred că e doar o iluzie… Din nefericire (sau spre fericirea noastră?!), cunoaştem prea puţin. Şi înţelegem infinit mai puţin!

vineri, 5 septembrie 2008

Alt_Entr-a alfabetizare

Ştiri de la Guvern, completate cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 87 din 2008, privind dotarea cu calculatoare de tip „staţii de lucru” a unităţilor în care se desfăşoară învăţământ liceal şi profesional de stat (Publicată în „Monitorul oficial”, partea I nr. 474 din 27/06/2008).


Ce anume ar fi de zis? Din punct de vedere obiectiv, asta!


Subiectiv, iau articolul 1, alineatul 2: „Dotarea cu calculatoare are ca scop creşterea calităţii activităţii de învăţământ, prin utilizarea tehnicilor moderne de învăţare”. Adică „tehnici moderne de învăţare” este acelaşi lucru cu „tehnologii informatice şi de comunicare” moderne, nu?


joi, 4 septembrie 2008

Cornul şi laptele, gogoşile şi zăhărelul

Obişnuiesc să nu îngurgitez nimic între mese şi cred că organismul are capacitatea de a se disciplina, chiar şi la vârstele mici! Fapt confirmat de studiile recente şi de campaniile din media care (în alte părţi) tocmai asta încearcă să determine… Dar cum dr. ministru Iulian Mincu nu m-a întrebat nimic :-D, spun că ideea pacheţelului „de la stat” n-a fost rea, ba chiar deloc!


Iniţial, programul guvernamental „Cornul şi laptele” a fost una dintre măsurile de politici educaţionale de reducere a abandonului şcolar. La momentul respectiv (ca şi acum), erau familii care nu aveau să pună în ghiozdănel copiilor păpica pentru pauza mare. Cum există şi acum familii ce-şi trimit progeniturile la şcoală doar pentru încasarea alocaţiei şcolare sau a indemnizaţiei pentru copii. (1)


Puse în cămară pe timpul guvernării de stânga, ingredientele n-au fost însă păzite bine şi dăunătorii au dat iama. Cum nu cred că deratizarea şi dezinfecţia din toamnă spre iarnă sunt suficiente, n-am teamă să degust specialităţile din bucătăria politicii şi politicilor româneşti la vreme preelectorală. ;-)


Toate bune şi frumoase pentru vreo 6 luni de aplicare a proiectului. Statisticile erau chiar foarte vesele: peste 90 de procente reducere a ratei de abandon şcolar la clasele mici, dacă bine îmi amintesc datele. Însă doar atât! Încearcă tu, ca adult, să mănânci în fiecare zi corn cu lapte pentru o săptămână şi mai vorbim după… Darămite copiii! (2)


Ce te faci însă cu acei părinţi care chiar au posibilităţi financiare? Fireşte că urmaşii nu fac rabat de la produsele alimentare cu ambalaje colorate şi foşnitoare… Iar inegalităţile cresc într-un an cât cornul şi laptele în şapte… (3)


Ce faci cu cei de la ţară care au vaca în curte şi (evident) produse lactate de calitate net superioară, fără procesare şi fără alte daraveri? Dai laptele „de la coada vacii” cel din programele guvernamentale? (4)


Cornul. Pâine albă, categoric nesănătoasă. Uneori fără gust, fără miros. Comestibilă doar în primele 24 de ore, chiar şi conservată în ambalajul original. Dar şi aşa, e un surogat bun pentru lipsa balonului rotund şi se joacă un fotbal pe cinste, în condiţiile legii şi în spiritul regulamentelor şcolare! (5)


Laptele. Apă nu se face! Dar se face iaurt, sau brânză. Sau orice altceva… Aşa că produsele s-au metamorfozat rapid, uneori la alte costuri, cu alte standarde de calitate şi în alte condiţii contractuale. (6)


Responsabilitatea programului a fost delegată administraţiei locale, către care au fost direcţionate resursele financiare aferente. Aşa că la nivelul administraţiei publice a început lanţul slăbiciunilor: licitaţii trucate, jocuri şi conflicte de interese etc. Apoi, şcolile s-au văzut puse în situaţia de a achiziţiona aparate frigorifice, deci încă o verigă în plus. Şi tot ele se ocupau de monitorizare, de raportare, de inspecţia calităţii. Era mai simplu, mai convenabil şi mai ieftin… (7)


În alte părţi şi din aceleaşi motive, administraţia publică locală s-a dumirit de potenţialul ingineriei de proiect şi au extins programul şi pentru gimnaziu. Iar modelul a fost multiplicat rapid, finanţat din banul public şi având drept gestionari personaje din acelaşi aluat social. (8)


Şi dacă nu s-a putut duplica modelul, atunci s-a încercat inovaţie şi inovare pe o temă dată, plasată în contextul lemnos al „economiei cunoaşterii” şi digitalizării accelerate: calculatoare „pentru liceu”. (9)


Şi mai adaug chestia asta, foarte firească privind din perspectiva administraţiei centrale. Apoi cea cu mierea sau cea cu fructele pentru şcolarii mici, la fel de „normale”. Cu decidenţi reprezentativi pentru sistemul de gestiune a resurselor, pentru orânduirea ordonatorilor de credite şi pentru adoptarea unor decizii politice şi de politici, indiferent care ar fi acestea. (10)