miercuri, 24 septembrie 2008

Andragogie...








Şi după ce trece mirarea legată de imaginile inserate mai sus, fac imediat legătura. Cu „educaţia adulţilor”, „oportunităţi”, „ştiinţa”, „tendinţa”, toate aruncate în jobenul cunoaşterii ;-), de unde am să scot o temă pe care nu-mi amintesc să o fi abordat vreodată până acum. Am ca punct de plecare intervenţia prof. Emil Păun la întâlnirea pomenită deunăzi, ocazie cu care domnia sa a reactivat şi articulat amintiri şi a articulat idei adunate în jurul nevoii de educaţie a indivizilor adulţi. Pe care, cei mai mulţi o înţelegem ca/prin dedublarea spaţiului academic, a discursului academic… „Universitarizarea cunoaşterii”, cum ar veni.


Cel mai cunoscut şi (de ce nu) cel mai (i)relevantă formă de instruirii adulţilor este pregătirea cadrelor didactice: formarea cadrelor didactice. Cel mai adesea, în termenii actuali, pregătirea lor continuă despre care tot vreau sa vorbesc o dată, foarte serios.


Vedeţi voi, pregătirea cadrelor didactice (formare, perfecţionare) păstrează aproape nealterat modelul programelor dinainte de 1990: făcute „să fie”, pentru că „trebuie”. Academic spus, apud. prof. Păun: instrumentalizare excesivă. Adică un conţinut ce era departe de a fi relevant pentru nevoia sau dorinţele beneficiarilor, programe universale şi transfuncţionale, necesare certificării participării, nicidecum evaluării cunoaşterii or cunoştinţelor. Despre competenţe şi validarea acestora, nici pomeneală!


De altfel, era subminată însăşi ideea educaţiei: dezvoltarea personală. Formarea cadrelor didactice relevă, într-o manieră substanţială, percepţia profund eronată asupra fenomenului de educaţie a adulţilor, unde „beneficiarul” era doar un „client” intrat în programul de instruire. Or rostul oricărui program educaţional pentru adulţi este formarea/dezvoltarea de competenţe transversale. Acele competenţe ce sunt generate prin programe transdisciplinare, obligatoriu experienţiale. Obiectivul nu este „resoftarea” individului ci socializarea sa profesională. Care socializare, privită în ansamblu, este înţeleasă şi constă în inserţie, dezvoltare, mobilitate. Toate, profesionale!


Indiferent că vorbim despre formarea cadrelor didactice sau despre orice altă componentă ce intră în zodia educaţiei pentru adulţi, formatorii sunt prioritatea 0, unanim recunoscută. În ce priveşte formarea cadrelor didactice chestiunea este extrem de dureroasă… Haideţi să ne gândim puţin: cine sunt formatorii adulţilor? Cei din mediul academic? Publicul este alcătuit din cei care vin din sectoare profesionale hârşâite, tehniciste… Înalţi funcţionari, „experţi”? Care vin şi fac ce? Vorbesc despre propria măiestrie şi glorie? Câţi dintre ei au limpezimea şi curajul necesare să îi pună pe oameni să împărtăşească experienţe, cunoaştere şi sentimente? Iar dacă (prim absurd) chiar doresc să facă asta, ce competenţe au ca să le şi iasă? Bine, nu aducem experţi, nu aducem universitari. Pe cine însă? Pe cei ce fac formare iniţială pentru puberi sau pentru cei din ciclurile de licenţă, nici măcar trecuţi prin socializarea primară din punct de vedere profesional? Care este profilul acestora? Îl discutăm în termeni de competenţe prescriptive şi standardele „psihopedagogice”?


Avem un alt educabil… Aici nu e „pedagogie”, nu ţin tiparele didactice clasice, nu sunt cu nimic de folos tratatele de psihologie umană de acum 30 de ani, nici manualele de psihologie în care creşte limba de lemn. Aici uiţi tot ce ştii şi laşi orice iluzie la intrare…


Deşi incorect politic şi oarecum discriminatoriu (andros = bărbat, gr.) termenul din titlu este mult mai fidel realităţii. Andragogia e treabă de oameni mari, o altă poveste încă neştiută din lumea în care trăim, lumea pe care-o construim şi care ne fabrică, la rândul ei…


Un comentariu:

profa spunea...

Alt deget pus pe rană. Sînt total de acord. Există doar soluţii personale, individuale pentru carenţa asta din sistem: citeşti, de regulă nu cărţi de autori români, care îmi par ilizibile, ci de specialişti străini (mă refer la cărţi de didactică, metodici, exemple de bună practică). Te informezi singur, dacă ai chef şi simţi nevoia. Dacă nu, merge şi aşa...