joi, 18 septembrie 2008

Şocuri de culise

„Pe mine mă interesează doar ce se întâmplă în şcoală, nu în afara ei! Treaba mea e să fac sistemul să funcţioneze şi nu vreau să ştiu de ceea ce se petrece în afara instituţiilor noastre…”


Citat închis, transcris şi păstrat în format audio digital. Vocea, enunţul şi patosul fiind ale unuia dintre tehnicienii „sistemului”, unul dintre personajele pe care le consider „profesionişti ce asigura stabilitate în funcţionarea autorităţilor centrale de resort”. Iar afirmaţia cu pricina este probabil unul dintre acele noduri a căror înghiţire şi acum îmi provoacă fiori…

Nu discut acum despre „informal”, „nonformal”, despre nu ştiu câte soiuri de curriculum. Nici despre diversele paradigme sociologice despre şcoală şi şcolarizare. Nici despre modele şi teorii ale instruirii. Ci despre preocupările pe care (în lumea asta mare) le au lumea academică, autorităţile publice sau şcolare, colectivităţile şi comunităţile educative. Lumea se schimbă, cu ea ne schimbăm şi noi… Rolul şi funcţionalitatea instituţiilor sociale, aşijderea.

Una dintre primele lecţii ale spaţiului educaţional este povestea cu şcoala ca sistem ce subscrie la rândul său altora ş.a.m.d. Iar dacă nu are cum să fie altfel decât oamenii care o alcătuiesc, nu are cum să arate diferit de societatea căreia îi corespunde. Şi, dacă se întâmplă cumva contrariul, avem o mare problemă!

În acelaşi timp şi în aceeaşi „lume mare”, oamenii au înţeles să facă diferenţa între nevoie şi dorinţă. Între interesul statului, „al sistemului”, beneficiul social şi al individului. Şi-au mai înţeles cât de important este să acţioneze asupra acelor variabile pe care le pot influenţa. Şi mai ales să nu uite a gândi global şi/sau a acţiona în consecinţă. Este una dintre explicaţiile (superficiale, aici) pentru varietatea actorilor scenei educaţionale.

Noi? Noi ne luptăm cu propria neputinţă, cu reflexele centraliste, cu instinctele de a imagina sisteme, cu plăsmuiri şi fantasmagorii. Cu dorinţa şi nevoia acută de a controla totul (şi mai ales pe ceilalţi), cu angoase şi frustrări, cu propria nefericire şi teatrul ei absurd… La care, fireşte, cei din public avem roluri secundare. Dar prezenţă obligatorie!


Niciun comentariu: