luni, 1 decembrie 2008

Patriotism, pentru educație

Foarte puternic ancoraţi în contextul social şi istoric al spaţiului oriental, facem parte dintr-o nație cu o apetență deosebită pentru metafore. Sau pentru enunţarea de platitudini. Printre ele, la loc de frunte, importanța educației pentru poporul român...

Într-o ocazie viitoare, voi încerca să opun clișeelor discursive cu specific politic citirea printre rânduri a pseudoreformei din învățământul autohton. Astăzi, tocmai pentru că este ziua națională, îmi îngădui luxul să zgârii nițeluș poleiala dragostei de țară ce urmează implicării civice.

Pentru conformitate cu propriile convingeri și pentru o introducere pe măsură, las invitație de lectură aici și aici.

În aceeași vreme a franțuzirii mele, nu mă puteam dumiri de o treabă: ce aveau oamenii ăia cu sistemul lor de învățământ? Fiecare dintre universitarii sau invitații cursurilor noastre își începeau intervențiile trecând în revistă a evoluţia sistemului de învăţământ din partea locului, apoi subliniau valorile republicane și felul în care ele au fost asumate de către clasa politică, finalizând prin a evidenția reformele petrecute în societatea franceză. Și aproape toți (în primul curs sau în primele câteva zeci de minute alte acestuia) porneau de la înțelegerea evoluției școlii franceze din ultimele două secole.

A fost obositor până când am înțeles motivul: mândrie națională. Evoluţia culturală şi mersul înainte al societăţilor civilizate (și al celei franceze, bunăoară, pentru că despre ea vorbeam) pot fi explicate extrem de uşor dacă sunt privite diacronic. Practic, analizând parcursul istoric al ideii de „şcolaritate” sau evoluția sistemului educațional. Şi asta nu doar din punct de vedere al şcolii ca instrument de reducere a diferenţelor sociale, pentru creşterea egalității de şanse şi în vederea furnizării de oportunităţi egale pentru dezvoltare! Nu, pur și simplu este savuros să stai cu o carte de istorie în mâna dreaptă şi cu un tratat de istorie a educaţiei în cealaltă sau invers!) și să vezi cum devenirea unui popor este jalonată tocmai de momente de cotitură în viața școlii: introducerea învățământului obligatoriu, democratizarea aceesului la educație, reforme curriculare, reorganizare a planurilor de studii, preocupări privind orientarea/consilierea/inserția socio-profesională etc.

Să ne întoarcem la România? Câte dintre marile momente în istoria neamului ăstuia sunt și mari momente ale şcolii? Câte dintre reformele sociale sau politice sunt suprapuse școlii?

Sau sa întreb altceva... Câte dintre marile figuri ale învăţământului românesc sunt și personaje cheie ce au schimbat (în bine) rostul celor mulţi? Câți dintre miniștrii educației (de exemplu) sunt figuri istorice cunoscute, vizibile sau cu valoare de model?

Nu știu dacă sunt suficient de clar... Din cultura noastră generală, ce nume de personaje istorice vă amintiți care să fie (într-un fel sau altul) legate de școala românească? Sau de schimbări sociale profunde? Asta ca să nu întreb de acte legislative sau reforme structurale cu impact în societatea românească...

Bine, veți spune acum că lumea nu cunoaște, că omul de rând nu are habar și alte câte și mai câte posibile argumente. Dar nu susținem toți că în școală se face istorie, că tot românul este cultivat și că ținuta enciclopedică face este parte a profilului școlarului autohton, în detrimentul dimensiunii practic-aplicative?

Sau dacă sunteți cititorii mei de blog profesionali, ați înțeles deja... Cursuri de „istoria pedagogiei” există în toate facultăţile de profil dar haideți să luăm la bani mărunţi studenţii acestora şi să vedem care sunt acele idei măreţe ce au reuşit să le „fecundeze” cunoaşterea. Încercaţi să vedeţi dacă pot reproduce, într-un interval de timp dat, nume de personaje marcante ale istoriei (educaţiei) pe care să le asocieze unor epoci sau unor inovaţii majore în teoria şi practica predării, a învăţării sau a evaluării. Asta în condiţiile în care chiar şi învăţământul superior românesc străluceşte prin abuzul de informaţie şi de reproducere a cunoştinţelor.

Poate că se vor găsi totuşi câţiva care să aibă habar, totuşi. Dacă se va întâmpla aşa ceva, treceţi la proba următoare, cerându-le să numească 7 dintre miniştrii autohtoni ai educaţiei. De mai de demult sau de dată mai recentă…

Sau haideţi să punem altfel problema… Câţi dintre titularii portofoliului ministerial de resort au fost fie oameni cu carieră politică, fie figuri publice cu adevărat reprezentative în spaţiul social? Nu vă grăbiţi să răspundeţi! Nu spun „în mediul academic” sau într-un context „administrativ”… Vorbesc despre nume marcante, despre oameni capabili să interacţioneze într-o manieră decentă cu omologii lor externi, care sunt nu doar nişte nume pe o copertă sau pe o carte de vizită cât nişte interlocutori plăcuţi, cu vizibilitate şi consistenţă? Câţi dintre aceştia sunt, în acelaşi timp, personalităţi morale sau autorităţi în domeniile de competenţă?

Și nu, nu îmi cereți să fac comparație cu Franța, vă rog! Nici nu-mi dați exemple de momente în care poporul s-a solidarizat pentru cauze nobile, a probat instinctele revoluționare s-au s-a mobilizat pentru sfărâmarea jugului dușmanilor țării. Nu-mi vorbiți despre eroi, despre jertfe exemplare sau despre generații de sacrificiu. Ci despre un singur context în care am dat o șansă viitorului. Sau în care am încercat să îl construim.

Asta așa, apropo de 1 decembrie, de realitate și de politică. Apropo de egoismul colectiv sau de mândria națională. Sau de patriotism...

4 comentarii:

Bogdan spunea...

Hm.

Mă întreb, cunoscând binişor şi specificul francez, dacă acest tip de patriotism poate fi regăsit şi prin Suedia, Olanda, Anglia sau chiar Germania?

Andreï spunea...

Ce inseamna "acest tip de patriostism", Bogdan?

Bogdan spunea...

A incepe mereu cu propria natie, "buric al pamantului", cu propriile realizari, cu istoria sistemului national etc.

Andreï spunea...

Parca ziceam sa nu facem comparatie cu Romanica, da? :-P

Pe de alta parte, incerc sa-mi dau seama care-i filonul pe care s-au dezvoltat natiunea "societatea" de la noi. La frantuji e discutabil... Dar la noi, care-i?