marți, 15 decembrie 2009

luni, 14 decembrie 2009

Transformarea cadrelor didactice


http://www.professoria.ro îmi bate obrazul, stârnind amintirea unei promisiuni neonorate. Şi, un pic, cenuşa unui studiu cu care i-am întărâtat pe franţuji la vremea şcolirii.

Înfăţişam atunci (aprilie 2007) sistemul de formare al personalului didactic din învăţământul românesc, trecând foarte rapid peste componenta academică (pe formă, similară cu situaţia din „lumea bună”) şi mai puţin profund peste învăţământul primar. Punctam atunci decisiv în dauna formării furnizate de către Departamentele de Pregătire a Personalului Didactic şi a complexului cerc vicios în reformarea educatorilor noştri.

Şi descopăr acum, printre taste, câteva idei pe aceeaşi temă.

1. Ca absolvent de liceu pedagogic, mă încăpăţânez să cred că desfiinţarea şcolilor normale (aşa cum s-a întâmplat la noi) a fost una dintre cele mai mari prostii posibile. Şi am aici 2 argumente foarte la îndemână: conţinutul formării de specialitate şi particularităţile elevilor de liceu. A ieşit însă o struţocămilă de tot râsul…

2. Ştiu, îmi vei spune că o calificare superioară corespunde unui nivel educaţional superior, cu o altă logică şi finalitate… Chiar crezi asta? Uită-te doar la Colegiile de Institutori de la finalul secolului trecut şi la cei ce le frecventau: educatoare şi învăţătoare plictisite de viaţă, obosite de „vechime” şi „metodică”, cu limbaj noduros şi receptivitate scăzută, deloc sensibili la inovare şi dezvoltare personală. Cu toate păcatele unei societăţi viciate şi a unui sistem strălucitor din punct de vedere a mecanismelor de supravieţuire. Nu discut aici disperarea după diplomă, fuga după statut social sau (foarte) proasta calitate a formării (conţinuturi, metode, oameni, context…). Iar absolvenţii ăştia grozavi au îngroşat rândurile „profesioniştilor” din „primar şi preprimar”, alimentând cu foarte mult respect o categorie socio-profesională mesianică.

3. O parte dintre profesorii de la gimnaziu şi liceu sunt tocmai unii dintre beneficiarii formărilor mai sus incriminate, cu un foarte mare grad de mobilitate socială. Restul sunt absolvenţi de studii superioare cu sau fără „modul”. Adică de studii teoretice şi activităţi practice anemice, susţinute de oameni de toată jena (unii îmi sunt amici, alţii foşti colegi, alţii… din păcate, în mod ruşinos… foşti profesori). „Sistemul” e productiv, eficient iar egoismul colectiv pe înalte culmi! Contează prea puţin volumul imens de cunoştinţe superficiale, cultura lipsită de consistenţă, crezul didactic nearticulat, lipsa sprijinului metodic sau competenţele absente ale absolvenţilor… Care nu doresc, nu pot şi nu au cum să fie cu nici un chip profesori! Cel mult, reproducători ai cunoaşterii…

4. Deşi pare comic, tabloul formărilor continue (în mare parte, „perfecţionări”) este, de fapt, tragic. Eu îi spun „deformare a cadrelor didactice”… E de-a dreptul sinistră imaginea unor săli pline ochi cu adulţi ce transcriu, după dictare, ceea ce un gigea sau o tanti pălăvrăgeşte în faţa tuturor. Pe dos faţă de toate principiile didactice şi în contra bunului simţ, sănătăţii corporale sau mintale! Mă rog, sunt şi ei aceeaşi oameni „din sistem”, foarte determinaţi pentru legumizare şi bolovănire… Iar cei/cele din public, precum nişte roboţei stricaţi, transpiră umplând pagini întregi cu informaţie inutilă. Când foarte bine ar putea sta deoparte, încercând să construiască relaţii, să pună întrebări, să împărtăşească experienţe, să fie creativi şi relaxaţi. Să gândească! Şi să se bucure că/dacă se întâmplă… Dar ce poţi să faci? Şi caricatura de formator e unul din rând, emanaţie instituţională sau cumul de toxicitate comunicaţională şi întunecime emoţională…

5. Învăţare continuă, pe limba celor mai mulţi dintre contemporanii autohtoni înseamnă doar garnisirea cu diplome sau certificare de participare la diverse chestii. Mai ales când sunt obligatorii şi gratuite, aşa cum se întâmplă în învăţământul public… Nici o legătură cu propriul proiect de dezvoltare, cu efecte intenţionate sau cu reala evoluţie profesională! În termeni de conţinut, reîncălzirea de clişee şi papagaliceala. Iar dacă uzăm de interpretarea behavioristă a educaţiei, unde-s chiar şi acele foarte mici schimbări comportamentale vizibile?

Străinezii au institute de formare a cadrelor didactice (vezi Franţa) unde viitorii profesori indiferent de ruta intenţionată pentru profesionalizare, (după ani de studii fundamentale, apoi de profil în specialitate) trec prin creuzetul unei solide formări didactice (axiologice, metodologice, manageriale etc.). Fac practică serioasă, nu doar de ochii lumii şi de dragul notelor, abia după ce ÎNVAŢĂ, trec „la catedră”…

Cam aşa ceva ce se plănuia acum nişte ani şi pe la noi, într-o manieră atunci suicidară, vizavi de înfiinţarea unui soi de masterat pedagogic, ca singură rută de selecţie şi de profesionalizare a cadrului didactic (pe măsura disciplinelor sau competenţelor sale). Idee readusă în discuţie cu ocazia zbaterilor privitoare la noul pachet legislativ al învăţământului românesc. Apoi totul a revenit la „normalitate”, menţinându-se stabilitatea unui „sistem performant” „de la natură”.

vineri, 11 decembrie 2009

Lecţie de marketing


Eu ştiu că publicul feminin e majoritar în universităţi dar şi-aşa discriminările-astea produc efecte imprevizibile!

Pijamaua cu licenta

Şi prefer să las deoparte discuţia despre distribuţia pe sexe a absolvenţilor primului ciclu de studii superioare, pe cea despre importanţa învăţământului superior, despre relevanţa conţinuturilor sau despre economia cunoaşterii…

joi, 10 decembrie 2009

Rambursă de studiu

Aflu că „se dau burse” in cel de-al doilea an de studiu la nişte strălucitoare programe masterale furnizate de către preaminunata Universitate din Bucureşti.

Numai ca strălucitoarele burse sunt acordate studenţilor masteranzi care au parte de locuri nebugetare („cu taxă”) şi care, cel puţin teoretic şi legal, nu au dreptul sa primească părăluţele.

Muma ei de Românie şi ta-su lui de „sistem”…

miercuri, 9 decembrie 2009

Nu e o poveste!


Ora de Limba Română. Învăţătoarea îi întreabă pe copii: „Ce scenă din Cenuşăreasa vă place mai mult şi mai mult?”

Maria: „Mie îmi place când ajunge la bal şi toată lumea se uită la ea că este cea mai frumoasă.

Vlăduţ: Mie îmi place când prinţul fuge repede pe calul lui să o caute pe Cenuşăreasa.

Alexuţ: Mie îmi place când o găseşte pe proastă. Îi dă una de o lasă jos, o dă cu capul de perete, îi cară picioare în spate… Şi ea ţipă că fraiera, că poate o aude cineva! Mai departe nu mai ştiu, că atunci când se supără tati rău, mă închide în cameră. Îmi astup urechile şi mă gândesc că de ziua mea o să mănânc tort şi or să vină mulţi copii.

Îmi pare rău că te-am făcut să crezi că este un banc. Altfel poate că nu ai fi avut răbdarea să citeşti despre ce înseamnă un tată violent pentru un copil.

46 de Cenuşărese au fost omorâte în bătaie de «prinţii» lor în primele 6 luni ale anului 2009.Violenţa continuă… Dacă tu taci, cine să o oprească?

Dă mai departe şi ajută la schimbarea poveştii pe site: www.nuepoveste.ro. Cu cât ajunge la mai mulţi oameni informaţia, cu atât cresc şansele să ajungă la cine trebuie.

marți, 8 decembrie 2009

Apolitice

La ceas de înserare, am devenit foarte mândru de mine. Duminică… Iar când mi-am dat seama, am zâmbit larg. Apoi am studiat o ţâră, am citit olecuţă şi m-am mai relaxat niţel.

Fără nici o jenă sau grabă, m-am trezit dimineaţă pe la vreo nouă, taman când BEC-ul dădea „parţiale oficiale”. Am zâmbit din nou, apoi urcat pe net şi-am văzut tot circul ultimelor 12 ore… Asta da distracţie! :)

Acum sunt şi mai mândru de mine… Şi cu mai puţine întrebări. Însă, printre ele, se ascunde una foarte veche: care-i legătura dintre Inspectoratul Şcolar al Judeţului Ilfov şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord or drapelul acesteia?

Denotatii politice

luni, 7 decembrie 2009

Muzeul de vechiologie

M-am nimerit odată în zonă. Şi mi-am spus că, măcar de curiozitate, trebuie să revin. Şi-am făcut-o ieri după-amiază. Fără legătură cu votul!

Întâmplător sau nu, era nu ştiu ce târg alături, în parc. Şi altul în interior.

„Vrei să vizitaţi muzeul sau doar târgul?” a făcut femeia ochii mari când am întrebat pe unde e intrarea şi care este traseul ce trebuie urmat… Sau poate era ceva neaşteptat că există cineva care plăteşte biletul?

În fine… Am intrat în sălile de expoziţie. Mohorâte, grele şi nasoale… Lumină slabă, decoruri îmbătrânite, praf, conţinuturi ale explicaţiilor de-a dreptul respingătoare. Cu dureroase erori de ortografie sau de limbă, butucănoase şi dizgraţioase din punct de vedere a formei de prezentare. Păcat de „bolovanii” ce păreau a fi în regulă… Sau Geo-Explo Clubul de la demisol, oarecum atractiv dar fix în faţa toaletelor!

1.60 EUR intrarea… Păi d-aia m-am plictisit. M-am inhibat. M-am enervat! Doar nu era să citesc kilometri de text ce însoţeau exponatele… Sau să trag cu urechea la cuplul de iubăreţi ce se dosea printre roci? Sau să-mi imaginez strategii eficiente de marketing… Altele decât adusul aici al copiiilor/elevilor doar dacă vrei să fii sigur că nu vor avea nici un dram de interes pentru ştiinţă. Sau nici un fel de plăcere pentru lumea de care ne înconjurăm.

duminică, 6 decembrie 2009

vineri, 4 decembrie 2009

Credibilitate şi încredere

Ca ecou la ultima însemnare, mi-aş fi dorit să pot scrie acum câteva idei despre chestiuni de formă şi de conţinut dintr-o dezbatere pe teme politice ideală. După ce-am ascultat doar niţel la radio, văzut foarte puţin la televiziune şi citit enorm în media electronică, renunţ.

Şi încerc să exprim un gând ce mă încearcă, vizavi de reprezentările sociale, apropo de prestaţia candidatului elegant, cu un discurs aparent coerent şi articulat… Vorba ultimului şofer de taxi: „Domnule, dacă după atâtea şcoli şi oameni mari pe care-i ştie e aşa petardă, de la copiii mei ce să mă mai aştept?”

Nasol să fii nu-ştiu ce absolvent de studii hipersuperioare în străinătăţuri, camarad cu marii oameni ai planetei şi (oarecum) parte a elitei… Să înţeleagă nea Vasile ca ENA înseamnă discurs doar aparent coerent însă inconsistent şi insipid? Sau lelea Floarea ca prezidenţiabilul vine cu temele nepregătite? Sau puştii din cartier să-l arate cu degetul şi să ne probeze motivul pentru care mersul la şcoală devine (uneori, din nefericire) toxic?

Actualizare, 11h03: Bunul simţ ca oboseală

Închidere de subiect, 16h25: Cititori, forumişti şi bloggeri, mă înclin! Cel puţin o bună parte dintre voi v-aţi păstrat nu numai luciditatea ci şi un preţios simţ al umorului faţă de sinuciderea politică de seara trecută…

vineri, 27 noiembrie 2009

Denotaţii politice

Cred că ţine mai puţin de disciplină şi mai mult eleganţa şi de nontoxicitatea comunicării. Obiceiul are şi efecte perverse (pe care n-am să le menţionez aici) dar mi l-am apropriat şi-s mândru de el: nu discut (despre) orientările sau viaţa sexuală, preferinţele politice, crezul religios (au ba) şi despre pasiunile fotbalistice ale nimănui. Cu atât mai puţin în spaţiul public.

Mă simt bine observând, analizând şi interpretând evenimente sau actori ce ne ocupă cotidianul. Şi mi-am mai zis că aş putea să-mi îngădui câteva consideraţii asupra evenimentelor „la ordinea zilei”. Pretext, un film a cărui vizionare am amânat-o aproape un an, până în noaptea de duminica trecută (Aici, primul fragment…).

O fac acum! La mai puţin cald, după premiera superproducţiei politice a anului/deceniului/ultimilor 20 de ani, pe micile şi foarte micile ecrane ale democraţiei româneşti.

1. Amar. Josnic. Mârşav. Penibil. Ruşinos. Mizerabil. Iar eu, dezgustat… Şi te invit să continui singur(ă) aprecierea scenariului, regiei şi producţiei despre care încă vuieşte presa…

2. Oarecum previzibilă mutarea arenei politice în mediul online. O guerilla multimedia foarte-foarte activă, grămezi de materiale audio-video, domenii web cu denumiri care de care mai fistichii şi situri ţintite, mesaje telefonice scurte şi îndemnuri de a merge la vot au condimentat o campanie electorală asupra căreia aleg să nu emit acum judecăţi de valoare.

3. Provocările etice şi regândirea regulilor jocului. Cel puţin pe parcursul ultimelor două luni, din ce în ce mai numeroasele situaţii dilematice şi cele cu caracter marginal (publicitatea negativă, utilizarea unor elemente de identitate vizuală, abuzul de sondaje, marketingul electoral) încă aşteaptă la negociere concurenţi, clienţi, comunităţi profesionale şi arbitrii ai spaţiului politic.

Mă îngrijorează…

… că dintre toate evenimentele de gen pe care le-am urmărit şi am încercat să le înţeleg, în campania asta electorală, (ca votant) am crescut cel mai puţin. Provocările au lipsit, dezbaterea politică a fost un mişto complet, persuasiunea un şir de acuze, ţipete şi invective. Cum să cultivăm oare cultura politică a populaţiei?

… că discuţia „la obiect” a lipsit aproape cu desăvârşire. Gradul de generalitate a fost condimentat cu truisme, pe nişte caricaturi de subiecte. Abordarea, fad exerciţiu oratoric ce se adaugă declaraţiilor politice fără relaţii de cauzalitate. Iar în absenţa recursului la metodă a abundat „trebuie”, fără să aflăm şi „cum”.

… că viziunea, gândirea strategică şi capacitatea de a disemina idei sunt departe, departe. De fapt, capacitatea de a opera cu idei, măsuri concrete, corect fundamentate şi sustenabile se ascund în dosul integrităţii mult clamatului bunului simţ.

Îmi dă serios de gândit…

… ultima dezbatere televizată din primul tur de scrutin. Şi-am încercat o analiză de conţinut apropo de „fapta bună”. Iar 3 dintre amicii clinicieni mi-au sărit imediat la beregată, pe foarte bună dreptate. Cum poţi oare să te mândreşti că NU ai făcut cutare sau mândrie că NU ai făcut lucruri indezirabile?

… opţiunea candidaţilor pentru cele 2 minute în care se puteau adresa electoratului (sau oricui altcuiva), din aceeaşi dezbatere. Iar dacă ei şi-au ales singuri strategia de comunicare şi conţinutul acesteia, atunci griul e chiar foarte negru: ce au oare de oferit comunicatorii în afară de discurs politic, de politicozităţi ieftine, clişee şi mesaj inconsistent? Ce explică incapacitatea unor personaje publice de a se detaşa de jocul de rol, de a renunţa la ochelarii de cal, la stereotipii şi la sinapsele înnodate de momentul alegerilor? Cum arată oare sinele unui om lipsit de autenticitate, ce-şi refuză creativitatea ca exerciţiu de detaşare şi (chiar) de vulnerabilizare?

Mă intrigă…

… fervoarea din media, din stradă şi din reacţiile contemporanilor. Plăcerea inexplicabilă a omului comun pentru captivitatea discuţiilor sterile sau nerăbdarea cu care exprimă luări de poziţie vizavi de personaje şi forţele politice. Îmi repugnă registrul tematic cumplit de redus, argumentele ilare şi fundamentările şchioape pentru aserţiuni de altfel indigeste unor indivizi sănătoşi emoţional.

… acest soi de evaziune. În opinia mea, soră bună cu privitul serialelor de după amiază, cu urmărirea înfrigurată a şuetelor mondene de până în miezul nopţii cu salivaţia excesivă în faţa titlurilor din tabloide. Doar manifestările comportamentale diferă! La bază avem fundalul cultural extrem de flu şi reacţiile profund viscerale, probabil disimulate de un nivel superior de instruire. Sau de un mediu oarecum mai constrictiv…

… iluzoria înţelegere a „mersului politicii” şi hedonismul poziţionării în peisajul politic. Sau închipuita contribuţie la construcţia societăţii româneşti. Cum şi cui să explici că pretinsa rezolvare a problematicii sociale nu o va soluţiona nicidecum pe cea lăuntrică?

… noile extensii ale teoriei atribuirii. De parcă viaţa s-ar baza pe sufragii sau de parcă înfruntarea politică ar fi o bătălie proprie. Iar condiţionarea asta, reuşită personală şi constituent al liniştii interioare.

Are darul să mă sperie…

… atitudinea unor prea mulţi „oameni de bine”. Aproape toţi dezamăgiţi de ultimii 5 ani, demotivaţi şi încrâncenaţi. Indiferent de statut social sau profesional, votanţii se consideră trădaţi şi (zic eu) teribil de vinovaţi pentru încrederea oarbă ipotecată în lupta politică unor personaje politice.

… disperarea cu/despre care se exprimă acum alegători (departe de a fi) lucizi. După cum cred că schimbarea este trăsătură fundamentală a viului, consider şi evoluţia ca fiind dimensiunea ei pozitivă. Nu-mi explic însă cum convingerile în programe s-au metamorfozat în adulare a oamenilor şi cum răzgândirea se bazează pe paraziţi emoţionali.

… identificarea cu actorii politici. Şi-n ciuda tuturor încercărilor cu caracter explicativ, nu-s chiar sigur că-mi doresc să înţeleg resorturilor unor astfel de mecanisme. Şi nu voi a detalia subiectul… Fără speculaţii, fără judecăţi de valoare!

… declamarea ataşamentului (profund) faţă de un candidat sau de altul. Dar e şi asta o altă faţă a puberalei relaţii de tip „dragoste-ură”… Dar dacă există ură după ce ai iubit pe cineva (dacă ai iubit cu adevărat), atunci eşti singurul pe care îl urăşti! Iar asta e o altă bubă rea, rea de tot, cu subînţeles patologic…

Şi când mă gândesc că totul e atât de simplu… Şi e valabil pentru noi toţi.

luni, 23 noiembrie 2009

Meseriaşii ieducaţiei


Am mai pomenit prin blog, chiar dacă doar în treacăt, marile mici măgării cultivate cu atâta osârdie în administraţia universitară sau şcolară de pe la noi. Foarte rapid, pentru că mai mult nici nu merită…

Din acelaşi ciclu, o diplomă de studii. Obţinută cu vai şi-amar, cu vreo 17 luni întârziere, după îndelungi parlamentări şi amânări din partea secretariatelor şi birourilor ce eliberează astfel de acte! Şi după prejudicii financiare semnificative, dată fiind subnormarea titularului (pe motiv de document lipsă la dosar).

În fine, să trecem şi peste asta… Ştiţi cum se traduce „Méthodes de recherche en Psychologie du travail et du personnel” în limba română, pe foaia matricolă şi-n suplimentul de diplomă? Hai, că nu e greu… „Metodele muncii şi ale personalului din psihologie”.

Până şi Google Translate o brodea mai bine! Dar deh, Universitatea din Bucureşti…

vineri, 6 noiembrie 2009

Fărădelegea educaţiei

Uite aici: http://www.edumanager.ro/articol.php?id=5414.

(19/11/2009 - „Fărădelegea educaţiei”, cum ar veni, într-un exces ludic, actualizată la nici două săptămâni distanţă: http://www.edumanager.ro/articol.php?id=5507)

M-a îmbunat însă niţel Claudiu… Oameni buni, despre asta-i vorba! Nu despre sisteme, nu despre politici, programe, măsuri, evaluări şi toate idiosincraziile asociate…

luni, 2 noiembrie 2009

PoveŞtiri mititele


Via Răzvan, un semn de normalitate!

„Doi copii, dintre care unul de 5 ani, din comuna braileana Jirlau au spart o gradinita, de unde au furat doua sacose de jucarii. Cei doi minori, unul in varsta de 5 ani, iar celalalt de 13 ani, au patruns in gradinita prin spargerea geamului unei ferestre, au incarcat jucariile in doua sacose si au fugit cu ele. In urma anchetei desfasurate la fata locului, politistii au ajuns joi la faptasi, de unde au recuperat prejudiciul, care a fost inapoiat gradinitei, iar in cauza s-a intocmit dosar de cercetare penala sub aspectul comiterii infractiunii de furt calificat.

Brăila, 13 august 2009 – Agerpres”

vineri, 30 octombrie 2009

Şcoala de după 12 noaptea

Tocmai citeam nişte încercări explicative ale unor istorii ale preaminunatului sistem educaţional românesc. Şi citez din vorbele unui director de şcoală generală, profesor de limba română (la bază): „Elevele care au abandonat şcoala sunt pe cale să o facă să se prostitueze.”

Foto: Şcoala românească

Cauzele trebuie căutate în altă parte! Săracele fete nu fac decât să reproducă anumite comportamente învăţate social. Iar de prostituat, revin eu cu nişte date de contact ale unor actuali sau foşti administratori ai sistemului, dacă vreţi…

duminică, 25 octombrie 2009

joi, 1 octombrie 2009

Învăţământul inferior românesc


Din experienţele societăţilor mature, putem presupune că subiecte precum „studii superioare”, „capitalizarea cunoaşterii”, „inovare”, „cercetare şi dezvoltare” ş.a. este previzibil să aibă o pondere superioară în raport cu chestiuni ce pot suscita interesul public. Într-o societate matură!

În celelalte, educaţia de bază şi toate bubele ei aprind pasiuni şi nasc gâlceavă din te miri ce. Nevralgiile sistemice sau derapajele din învăţământul obligatoriu devin „normalitate”. Nuanţele sunt absente, fundamentările şchioape, dezbaterile sterile iar tentativele ameliorative se sting după câteva ridicări din sprâncene sau din umeri, după invocarea contextului legal, a „sistemului” sau a tradiţiei.

În ciuda faptului că limba de lemn şi discursul politic propovăduiesc economia cunoaşterii în România europeană a anului 2009, cultura locului şi timpurilor în care trăim se pare că prezintă o receptivitate neaşteptat de mare faţă de proiecte specifice mai degrabă sistemelor educaţionale din statele emergente. (După cum se traduce „lumea a treia” la nivel de politici şi programe în materie într-un limbaj elegant, specific „lumii bune”).

Deşi aş prefera contrariul, starea de fapt din universităţile româneşti probează (cu poate foarte puţine şi întâmplătoare excepţii) o congruenţă aproape perfectă a acestora cu învăţământul preuniversitar. Ba mai mult, ţinând cont încercările de primenire din ultimii ani (Raportul comisiei prezidenţiale - 2007, Coaliţia pentru Universităţi Curate - 2009), poate mai rigide şi mai inexpugnabile.

Uite numai toată povestea asociată calităţii şi satisfacţiei vizavi de „ieşirile din sistem” pe care o au studenţii, angajatorii şi membrii corpului didactic, care-i doar o faţetă a poveştii. Şi mi-aş dori să identific măcar câteva raţiuni pentru care să pot crede că instituţiile de învăţământ superior de pe la noi, la debutul unui nou academic, au mai multe în comun decât împotriva societăţii cunoaşterii…

marți, 15 septembrie 2009

Amintiri despre copilărie


Ieri a cam început şcoala. Pentru unii s-a-nchis o carte, s-a deschis alta... Uite aici ce, de ce şi pentru ce.

Ca mulţi alţii din generaţia mea – cea aflată azi între 30 şi 45 de ani -, am resimţit şocul schimbării de lume din 1989 la sfârşitul adolescenţei sau în primii ani de studenţie. Tinereţea, cu frecventarea istoriei şi o experienţă de viaţă pe care nici n-o puteam bănui ca posibilă în casa părintească, mi-a adus destule întrebări şi ezitări care se răsfrâng asupra aşa-zişilor mei ani „de formare”. E vorba, în fond, de copilăria mea! Iar întrebările şi neliniştile se înmulţesc în propria mea casă atunci când le întorc către propriul meu copil. Mult înainte de a propune răspunsuri, am ajuns să cred că merită să cercetăm cum se nasc, trăiesc şi cresc aceşti „oameni mici”, adică să aflăm ce li se întâmplă de-a lungul câtorva ani botezaţi „cruciali”, pentru a vorbi serios despre neajunsuri şi soluţii, valori şi pericole.

Copiii anilor ’60 şi ’70 au evoluat pe un strat cultural, fie el şi fărâmiţat, al acelei vechi Românii structurate de valori tradiţionale. Părinţii noştri, chiar şi cei veniţi din lumea satului de după război, păstrau în mintea şi în sufletul lor imaginea bunicilor nealteraţi de comunism. Părinţii noştri au fost supuşi unor mari presiuni începând din 1948-1950, când mulţi dintre ei erau adolescenţi. Deveniţi apoi la iuţeala „oameni ai muncii”, au fost la început topiţi într-o masă manipulată forţat, iar apoi turnaţi în matricea şedinţelor de partid, a organizaţiilor de tineret de tot felul, dresaţi să participe la marşuri şi defilări, să strige lozinci. Au crispat şi sub lupă, au adesea socoteală la BOB – partidul voia să ştie cu cine te căsătoreşti şi cât de fidel eşti în cuplu, îţi spunea câţi copii să faci şi cum să mănânci, ce să-ţi doreşti, în funcţie de poziţia ta în societate, şi alte aberaţii care au luat proporţii dramatice după 1971. Mulţi dintre părinţii celor care au condus România în ultimii şaisprezece ani sunt responsabili în faţa generaţiei mele de dezastrul în care trăim azi.

Zguduirile şi ucazurile care se puneau la cale în straturile „superioare” ale lumii noastre ne afectau foarte puţin pe noi, copiii, căci erau „amortizate” de părinţii noştri cu preţul a numeroase privaţiuni şi sforţări. Aşa se face că am putut prinde ultimele pâlpâiri ale unei copilării decupate din rama anilor 1900. Ne amintim însă cum am fost evacuaţi în trepte din spaţiul copilăriei noastre şi transformaţi în şoimi ai patriei, pionieri, utecişti… Între 1970 şi 1989 au avut loc şi mari deplasări de populaţie – puţine deportări dar multe colonizări benevole, pe măsură ce spaţiile industriale se înmulţeau pe teritoriul ţării. Oraşele sau târguşoarele îşi schimbau radical peisajul şi umanitatea în timp ce noi ne maturizam. Presiunea demografică şi culturală a nou-veniţilor, adesea izgoniţi de sărăcie din sate dar alergând la pomul lăudat al traiului mai uşor de la bloc, a întipărit în oraşe şi în intimitatea noastră noi modele de viaţă.

Are rost să ne amintim că mulţi săteni au sărit, de-a lungul a patru decenii comuniste, din colbul uliţelor direct în cizmuliţe de lux. Aceştia au devenit părinţi şi au demarat în trombă, după 1989, goana după accesoriile lucitoare ale unui Occident saturat. Obiecte oarecare de uz cotidian au fost interpretate în urgenţă ca semne de prestigiu social – în fond, o modalitate primitivă de socializare sau de adaptare la viaţa urbană a celor pentru care faptul cultural este redus la simbol (nu altceva era etalarea în vitrina proaspeţilor orăşeni din anii ’80 a săpunurilor, spray-urilor şi sticlelor de alcool sosite din Vest sau de la shop-uri?). Între agoniseală şi spectacol de gablonţuri, Porsche şi Dacii ruginite, evoluează un tineret despre care nu se pot spune propoziţii generale corecte şi care ne tot uimeşte prin lipsa lui de repere comune. Şi totuşi…

Ce şi cum a fost copilăria noastră? Putea să fie altfel? Am încercat, cum spuneam, să deschid un „şantier arheologic” în copilăria românească, pe care am descoperit-o înrădăcinată în câteva secole de cutume şi lovind cu fruntea aştrii idealurilor. Am aflat că uimirile şi ezitările mele au o „tradiţie”.

Am delimitat un „careu de şantier” aproximând un secol de România modernă (1850-1950), dar n-am lăsat deoparte informaţii mai vechi sau mai noi care ieşeau în afara lui şi, desigur, nimic din ceea ce ziua de azi ne oferă ca temă de meditaţie în ecou. Am considerat „copil” ceea ce se numeşte îndeobşte „minor”, fără a neglija însă datele despre prima tinereţe şi nici pe acelea privitoare la căsătorii şi divorţuri în genere, evenimente de care copiii sunt legaţi prin forţa lucrurilor.

Mi s-a părut util – mai întâi pentru mine, dar apoi şi pentru cititorii cărţii de faţă – să abordez şi deci să şi expun extremele documentare: la un capăt, date statistice, care vorbesc o limbă destul de obiectivă, iar la celălalt capăt, cel foarte subiectiv, mărturii obţinute în cursul unor convorbiri cu oameni care au avut generozitatea să-şi povestească anii tineri şi cărora le mai mulţumesc o dată aici. Titlurile capitolelor indică ordinea etapelor de lucru în „şantier”: de la venirea pe lume a unei noi fiinţe la finale şcolarizării sale, de la intimitatea familiei la viaţa în instituţiile de învăţământ, de la crearea microcosmosului şcolii la funcţionarea marilor mecanisme ale societăţii care angrenează un copil de la naştere la majorat.

Decupajul nu se bazează doar, cum se poate înţelege deja, pe cronologie, ci şi pe volumetria tipului de experienţă evocat – căci una este, de pildă, efortul de constituire a unui colegiu, şi alta este viaţa trăită în el de elevi şi de profesori, dar optica individului şi a societăţii în chestiunea educaţiei se clarifică reciproc şi se completează. Din jocul perspectivelor, alimentate de cât mai multe relatări persoanele, notaţii ale unor martori credibili şi studii aplicate, am sperat să pot construi măcar sugestia „tridimensională” a stărilor de lucruri de la noi într-o perioadă de energică strădanie, mereu confruntată cu un trecut care atârnă greu, cu războaie şi slăbiciuni de tot felul. Am vrut să ofer note şi schiţe care păstrează încă urma căldurii omeneşti, iar nu judecăţi şi concluzii, ambele nejustificat de pretenţioase pentru o asemenea defrişare de teren.

Pentru că găsesc că nu avem decât de câştigat din onesta recuperare a datelor şi faptelor care au contribuit, direct sau subtil la modelarea lumii noastre de azi. Până şi pentru ameliorarea ei astfel de transversale factologice şi afective ne sunt mai de folos decât legănarea în iluzia unui paradis de nimeni vizitat.

Sper ca transportul acesta în trecut să-i aducă fiecărui cititor câteva lămuriri şi să-l ajute să citească mai corect şi mai nuanţat prezentul. La urma urmei, adulţi mai buni au slujit întotdeauna la creşterea unor copii mai buni. Iar copilul meu firesc ar fi să aibă o copilărie mai bună decât a mea.

În ce mă priveşte, sunt un meliorist. Şi un optimist – pe deasupra, încrezător în puterea cărţilor.

(pag. 5 – 8)

Şi mai ales uite-aici cum…

Undeva, se salvează din copilăria fiecăruia idealuri, cioburi colorate, scene de viaţă. Uneori ne învăluie dorinţa de a revedea, ca la cinema, alteori ne hrănim de-a dreptul cu ele. Interdicţiile din copilărie sau din adolescenţă nu se uită, dar încercăm să-i scutim de ele pe copiii noştri. Le oferim contrariul experienţelor dureroase sau care ne-au creat disconfort, despre care nu am vorbit cu proprii noştri părinţi la vremea noastră. Limităm astfel pe cât se poate traumele trăite în copilăria noastră. Dar, pe lângă traume şi victorii, există o puzderie de sentimente încercate în copilărie, iar cel mai pregnante par să fie cele legate de retragerea în propria lume imaginară. Mulţi adulţi folosesc ca pe o terapeutică secretă, o astfel de regresie hrănită cu momentele frumoase de odinioară, ca un oxigen care-i ajută să continue cursa într-o lume contrară aşteptărilor lor.

Putem vorbi, în asemenea cazuri, de un „copil” care refuză să plece din trupul unui adult – maturitatea lui se adaptează rapid cu un mecanism psihologic construit în copilărie… „Copilul mare” trece drept naiv, fraier sau loser – un individ care nu cunoaşte armele violente ale concurenţei din lumea celor mari. Deşi pare sentimental, melancolic şi moale, „copilul” supravieţuieşte, găseşte soluţii, îşi urmăreşte, perseverent şi deloc precipitat, idealul. De regulă, copilul remanent e asociat cu un ideal ce nu a putut fi atins la timpul său, pentru că era fie prea înalt pentru vârsta timpurie, fie prea de neînţeles sau de neacceptat pentru adulţii din preajmă.

Bărbaţi fi femei deopotrivă – de fapt, băieţi şi fetiţe în adâncul sufletelor lor – se află în continuare în căutarea jucăriilor refuzate, a jocurilor interzise, cu ajutorul cărora au speranţa de-a obţine un echilibru sufletesc intuit sau descoperit în parte. Detalii afective prinse în plasa sufletului copilăresc palpită încă acolo, pândind calm momentul în care pot culege un strop de fericire – cu un trenuleţ electric, o colecţie de albume de benzi desenate, de urşi sau de iepuraşi de pluş, de bomboane sau maşinuţe, pariuri şi fise de cazinou, carnavaluri şi deghizări etc.

Pierduţi într-o masă socializantă dar nu socializaţi pe deplin, apţi de supravieţuire şi deloc clinic retardaţi, unii „copii” aleg să meargă prin lume ataşaţi de obiectele, stările şi dorinţele celor dragi, a căror împlinire a fost amânată, controlată de proiectele urmărite de părinţi. Nu e vorba aici de „copilăria” netrăită, ci de aceea care se străduieşte să facă puntea între aşteptări şi împliniri. Căci, dincolo de aşteptările părinţilor şi împlinirile scontate de ei, cele visate de copii cunosc sferturi şi jumătăţi de măsură, labirinturi şi lungi călătorii care ţin chiar de misterul fiinţei omeneşti.

(pag. 219 – 220)

Adrian Majuru – Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi, Ed. Compania, Bucureşti, 2006. Publicat cu permisiune – Septembrie 2009

vineri, 11 septembrie 2009

Mă duc la şcoală!


Şi profesorii merg la şcoală! Vorbe, trăiri şi simţiri de la un debutant „în sistem”. Primite pe mail ieri dimineaţă…


Doriti sa lucrati in invatamantul de stat? Va rog!

Si uite-asa au trecut patru ani de facultate...

Te trezesti intr-o dimineata si nu stii ce sa faci, incotro sa o apuci... Oare ce ti se potriveste? Incepi sa trimiti zeci de e-mailuri cu CV-ul tau si apoi astepti un semn sa te duci la un interviu.

Dar te loveste drept in frunte o idee: „Eu de ce am facut modulul pedagogic in timpul facultatii? Poate ar trebui sa incerc si aici, adica la inspectorat. Voi merge pana acolo, voi vedea ce acte imi sunt necesare, voi depune dosar de concurs acolo. Trebuie sa ma descurc!”

Si pasii te poarta catre un neant... sau cum vrei tu sa ii spui invatamantului romanesc.

Sa depui dosarul nu e greu, desi ti se mai cer fel de fel de formulare... Foaia cu patratele, foaia cu suplinire, foaia cu nu-mai-stii ce. Pana la urma le obtii si dosarul e complet. Si este deja 1 iulie. Dar stresul abia acum incepe! Peste zece zile trebuie sa mergi la validarea dosarului, adica sa vezi daca datele introduse de ei in baza lor informatizata (ha-ha-ha, ce gluma buna!) coincid cu actele tale. Si aici apare cate o problema... dar „incercam sa rezolvam” daca „permite sistemul, pentru ca acum e blocat... mai asteptam”, Si uite-asa mai pierzi inca vreo ora. In sfarsit se reuseste actualizarea corecta a datelor tale si este totul bine, vei putea participa la examenul de titularizare.

In dimineata de 15 iulie te trezesti cu noaptea-n cap ca sa ajungi la centrul unde vei sustine examenul de titularizare cu cel putin jumatate de ora mai devreme de ora la care se extrage numarul variantei de subiect, daca vrei sa intri in sala in timp util. Atentie! Examenul incepe la ora 10, dar de la ora 9, dupa extragerea subiectului nu mai ai cum sa iesi din sala. Toate lucrurile tale le pui intr-un sac cu o eticheta pe care iti scrii numele. Sacii cu lucrurile concurentilor sunt pusi intr-un sac mai mare, asta din urma scos pe hol, acolo unde un supraveghetor il pazeste. In sala de examen sunt trei supraveghetori la 18-24 de concurenti. La ora 10 fix incepe propriu-zis examenul care se termina se termina peste 4 ore. In mod legal nu iesi din sala de examen in timpul dintre ora extragerii subiectului si ora la care se termina examenul, decat situatii extreme. (Nu ai ce face, nu poti sta 5 ore fara sa mergi la toaleta macar o data! Tine cont ca este 15 iulie... Deci foarte cald. Si salile de examen nu sunt dotate cu aer conditionat... si cate altele nu mai pot aparea). In fine, termini examenul si te intrebi cand se afiseaza rezultatele...In 3-5 zile sunt gata rezultatele provizorii, dupa care urmeaza contestatiile; rezultatele finale apar abia la 10 zile dupa examen.

Crezi ca s-a terminat nebunia? O, nu! Abia acum incepe cu adevarat…In jur de 1 august are loc sedinta publica pentru distribuirea posturilor… Deci cauta posturi! S-a afisat pe site lista actualizata a posturilor disponibile? Ah, nu… Abia la orele 18 in ziua precedenta programarii sedintei... Exista posturi titularizabile la disciplina in care poti activa? Nu! Si te impaci cu ideea ca vei fi suplinitor, nu conteaza ce nota ai obtinut. Intr-un final sa spunem ca poti sa iei post acum si ca iti convine tot…

Aminteste-ti ca este 1 august si ai nevoie de concediu... ca orice om care se respecta. Dar nu te respecta altii! Intre 15-30 august trebuie sa te prezinti la inspectorat pentru a ridica decizia numirii pe post.. Iar inainte de 1 septembrie la unitatea de invatamant unde ai luat post, altfel… s-ar putea sa ai probleme.

Una dintre problemele cu care se confrunta proaspetii profesori este ca se prezinta la postul unde au fost numiti si constata ca postul este ocupat. Sau ca directorul a dat restul de ore profesorului titular. Sau ca prefera sa-l tina in post pe profesorul care tocmai a iesit la pensie. Si incearca sa mergi la inspectorat sa remediezi neajunsul... Ti se va raspunde ca nu este vina lor. Si ca exista posibilitatea chiar sa ramani fara norma… Ce mai este de facut?!

Concluzia... Ai avut concediu mai mult de 15 zile in acest an? Si esti sigur ca ai post? Daca ajungi si te confrunti cu realitatea cruda ca slujba acordata tie este de fapt… nu este, incepe un nou stres. Alearga la inspectorat saptamanal sau zilnic sa vezi ce posturi exista, alearga pe la scoli sa intrebi ce posturi sunt... Oare te vei descurca? Timpul trece, incepe scoala si constati ca daca ai norma intreaga alergi intre 2 sau 3 scoli. Sau poate ca nu ai norma intreaga… Dar ce pretentii mai ai? „Asa lucram si noi... acestea sunt conditiile, nu vedeti?”

Iti doresc succes! Succes…?!