vineri, 27 februarie 2009

Ben Carson

Primele 3 cărţi i le-am citit cu plăcere, pe nerăsuflate, încă de prin adolescenţă. Ultima, chiar zilele trecute. Iar de la Claudiu aflu că există şi filmul unui învingător. Sau o altă versiune a poveştii despre creştere şi despre învăţătură...


miercuri, 25 februarie 2009

Moarte clinică…

Sunt încărcat de trebi şi de griji. Şi-s cam cufurit pentru a putea avea răgaz şi chef de poftă să scriu.


Aşa că las aici doar vorbă despre cele la ordinea zilei. Şi-l las pe Ovidiu să explice ce, cum şi cine…

luni, 23 februarie 2009

Profesioniştii "educaţiei"

Este educatoare titulară la o grădiniţă de cartier din sectorul care este cel mai cel. Şi-n acelaşi timp, ca orice profesionist ce se respectă, masterand în Psihologie Şcolară şi Consiliere Educaţională la o universitate privată. Cu un mobilitate socială de invidiat: pentru mulţi ani a fost femeie de serviciu „în unitate”, apoi a devenit educatoare suplinitoare cu „colegiul” început şi terminat între două ture.


Acasă are 3 copii. Cel mare e un băiat de 20 de ani, absolvent de şcoală profesională (ceea ce nu-i rău deloc!), muncitor pe undeva.


Mai este tutore pentru o tânără minoră cu 8 clase absolvite, care vrea să devină actriţă. La „complementară” nu s-a mai putut duce pentru că avea cursuri serale şi nu putea pierde telenovela. Iar de ciudă bea doar cola! Şi pentru că nu poate să doarmă decât între 7 şi 11 dimineaţa, ia Diazepam.


Şi mai are un copil (al ei) în clasa a V-a. Care n-a mai dat pe la şcoală de 2 luni, pentru că e bolnav… Boală profesională pesemne, pentru că (întâmplător) tot acum 2 luni i-au cumpărat calculator.


Iar cu doar câteva zile înainte de a face achiziţia, personajul a avut inspecţia de rigoare pentru examenul de definitivat. Când toţi ai familiei, neamul şi vecinii au trudit din greu pentru reuşită. De pildă, chiriaşii doamnei (dintre care un student cu specializare tehnică, creator şi scriitor de proiecte didactice în schimbul unei reduceri pe luna în curs…).


Deh, ăştia-s unii dintre cei ce (cât de mulţi oare?) lucrează „în educaţie”, având pe mână copiii noştri… Viitorul României?!

vineri, 20 februarie 2009

Umor negru

Acum vreo lună eram la un eveniment cu „oameni de-ai şcolii”, câţiva din sectorul neguvernamental, chestii… Şi pentru ca s-avem grijă de timpii morţi, o doamnă „de engleză” ne spune o poveste.


Se zice că, la facerea lumii, au venit în faţa Creatorului reprezentanţi ai viitoarelor categorii socioprofesionale. Şi-au primit fiecare după putinţă şi după generozitatea autorităţii supreme. Când aproape se făcuse linişte şi toată lumea se părea că plecase împăcată, apar şi mesagerul celor „de la catedră”. Se scuză că a întârziat, spune că-i pare rău dar că formarea lui durat, că a avut de alergat de la inspectorat la minister etc. Dar, din păcate, n-a mai rămas nimic… Şi atunci eroul nostru, spăşit, priveşte către cer şi îngăimă: „Doamne, dar nici măcar o diplomă de participare nu se poate?”

miercuri, 18 februarie 2009

Şcoala cu ţ-şpe feţe


Acelaşi subiect, abordări relativ recente…


De ce şcoala renunţă la elevi. Sau de ce unii dintre elevi renunţă la şcoală.

luni, 16 februarie 2009

Nimic nou

Şi cu însemnarea asta iar dau apă la moară detractorilor măreţei şcoli româneşti, de la grădiniţă până la doctorii docenţi savanţi de talie mondială.


Îmi povesteşte o drăgălaşă studentă în România că în ziua examenului (în fapt, monolog al profesorului după care „ei, lasă că iau eu portofoliile la corectat în birou şi nu mai dăm nici un examen, că e iarnă şi oboseală”… SIC!) l-au întrebat pe respectivul domn când începe al doilea semestru.


„Vă grăbiţi? Nu aşteptaţi şi voi mai întâi primăvara, ca sunteţi tineri? Poate abia dup-aia…”


Iar omul, foarte serios. Şi tot serios mă-ntreb eu dacă domnia sa îşi va ridica leafa (undeva între 6.000 şi 7.000) pentru cele 2 săptămâni de aşteptare a primăverii.


Şi da, am uitat să specific: este vorba despre o facultate de profil, e vorba de educaţie…

luni, 9 februarie 2009

Criza universităţilor româneşti

În discuţia despre impactul crizei financiare asupra învăţământului românesc se vorbeşte aproape exclusiv despre salarii, despre chestiunile ce privesc personalul didactic sau despre costurile de funcţionare a sistemului. Iar în toată povestea asta există nişte actori instituţionali ce strălucesc tocmai prin absenţă. Dar paradoxală nu este doar lipsa de reacţie sau de atitudine cât faptul că respectivele organizaţii au chiar un rol cheie în peisajul economic al epocii.


Semnalam cu ceva vreme în urmă doar una dintre feţele problemei. Bugetul de stat a fost generos iar universităţile n-au ratat momentul. S-au făcut investiţii serioase în modernizarea spaţiilor de învăţământ, achiziţii de material didactic, mobilier sau instrumentar de specialitate etc., ba chiar cunosc locuri unde practic s-au reabilitat localurile aproape de la 0. Motiv suplimentar de mândrie pentru administratorii universitari, pe lângă accesarea finanţărilor externe, au început să funcţioneze mecanisme de tip antreprenorial prin care „s-au făcut dotări”.


Dar puţine dintre cheltuieli au vizat creşterea performanţei universitare… Preocupările reale pentru inserţia socio-profesională a absolvenţilor sunt sporadice şi lipsite de consistenţă. Rezultatele cercetării concretizate în producţia de conţinut ştiinţific sunt mediocre. Brevetele de invenţii sau patentele comerciale (în cazul specializărilor tehnice) puţine şi foarte puţine. Reuşitele academice, absente. Iar dacă se întâmplă cumva să existe, atunci sunt rodul eforturilor personale, nicidecum al unuia de tip instituţional, arareori strategic. Şi oricât ne-am amăgi, creşterea vizibilităţii internaţionale rămâne doar un obiectiv de realizat…


Funcţionează însă legea compensării. Chiar zilele trecute citeam despre noi dosare penale deschise pe numele unor profesori universitari. Sau despre cazuri câştigate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de alţi profesori împotriva instituţiilor din care provin. Sau despre practicile incorecte sau lipsite de onestitate ce abundă în instituţiile noastre, indiferent că este vorba despre fraude intelectuale, despre politici manageriale, despre proceduri de achiziţii, de gestiune a resurselor financiare şi umane. Şi nu în ultimul rând, despre un iluzoriu act didactic de calitate. La care se adaugă exerciţii de imagine şi desuete campanii de relaţii publice.


Nu ascund că mi-aş fi dorit să urmăresc o dezbatere încă inexistentă în mediile româneşti apropo de subiect. Sau o discuţie despre consumul (haotic) ce depăşeşte capacitatea şi profitabilitatea unui serviciu public aşa cum este sistemul de învăţământ.


Cu una sau două excepţii, încă aştept să aud/citesc despre administratori universitari îngrijoraţi şi de altceva decât de îngheţarea posturilor sau a concursurilor pe poziţii didactice. De pildă, ar fi fost interesant să aflăm care sunt rezultatele ce justifică consumul (investiţiile patrimoniale)… Sau în ce fel numărul şi capacitatea profesională a absolvenţilor au un aport la menţinerea unei slabe productivităţi în domeniile de specializare. Sau, pe de altă parte, care sunt acei absolvenţi valorizaţi şi valorificaţi în România? Şi, în condiţiile date, cum justifică membrii corpului academic capitalul de încredere de care se presupune că au nevoie?


Pentru că, (nu numai) la vreme de criză, investiţia în credibilitate e singura care contează.


Articol publicat şi în blogurile HotNews.

vineri, 6 februarie 2009

Lecţii de viaţă


Iar dacă unii-s încă în vacanţă, îşi pot permite şi cei mari ceva. Măcar zilele-astea…




Deşi filmu-i cutremurător. Pentru cei ce pricep…

joi, 5 februarie 2009

Cerşetătorii

De vreo câteva zile circulă zvonul despre reducerea de vreo 3 ori a bugetului alocat cercetării. O nimica toată, nu?


Mă rog, până una-alta e zvon. Dar cu foarte mari şanse de validare după o lectură a proiectului bugetului de stat. Iar atunci titlul acestei însemnări chiar poate căpăta concreteţe, depăşind statutul de jucărie lexicală…


Ad-Astra încearcă ceva… Tu?

miercuri, 4 februarie 2009

Preţul corect

Mă sună undeva la finalul anului trecut o amică. A cărei prietenă tocmai urma să aibă inspecţia de definitivat a doua zi!


[…]

- Şi… stresată, emoţionată, nerăbdătoare?

- De ce? Treaba va merge strună!

- Sigur? Pe ce vă bazaţi?

- Păi inspectoarea şi-a primit cadouaşul…

- Stai! Cadouaş? Ce cadouaş?

- Cadouaşul… De parcă ai picat din lună!

- Ce cadouaş, oameni buni?

- Cadouaşul pe care şi l-a ales…

- Şi l-a ales?

- Aha, o broşă foarte faină şi un lănţişor de aur… Ceva simbolic!

- Simbolic, da… Cât de simbolic, în lei noi?

- Vreo 500, 500 jumătate…


În ce din urmă, treaba chiar „a mers”. Inspectoarea a trecut prin zonă, „vai ce copii frumoşi” şi „ce mai faceţi copiii?”. Apoi şi-a văzut de ale ei…

marți, 3 februarie 2009

MECI-ul anului 2009


Pe motiv de adecvare şi adaptare la realitate aş fi în stare să trec cu vederea peste toate bigudiurile inutile ale fiecărei schimbări de guvern. Aş putea specula aici asupra motivelor ce fundamentează metamorfoza haotică a denumirilor de instituţii, a înfiinţărilor/desfiinţărilor de agenţii, servicii sau oficii guvernamentale, a schimbării atribuţiilor acestora ş.a.m.d.


Ceea ce este însă foarte haios este povestea asta cu criza, pată de culoare în peisaj. Adică toată lumea acceptă faptul că treburile nu-s tocmai roz, înalţii funcţionari guvernamentali se fac că îşi asumă constrângeri bugetare dar (în mod efectiv) se şi fac că plouă când e vorba despre veritabila reducere a costurilor, despre stabilitate autentică etc. Exemplul nesemnificativ nu este dat de schimbarea de titulatură. Ci de înlocuirea anteturilor, inscripţiilor, ştampilelor… Pentru toate astea, cine plăteşte?


Sau, mai serios, cine-i responsabil de ghiveciul „de imagine” fabricat de tăvălugul schimbării? Caz relevant, autoritatea centrală din învăţământul românesc…


La vremea claselor primare era „Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei”. După 1990 parcă a rămas doar al Învăţământului, chestie care mi se pare foarte echitabilă şi denumire care (în subconştient şi nu numai) le-a rămas în vocabular celor mai mulţi dintre contemporani. Începând din 1996 am avut „Ministerul Educaţiei Naţionale”, apoi „Ministerul Educaţiei şi Cercetării” (2000) a devenit „Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului”. Iar din Decembrie trecut, este „Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării”.


Şi dacă ai chef de poftă, încearcă să urmăreşti conţinutul discursului personajelor publice sau denumirile vehiculate de media… Sau, prin sondaj, enunţurile comune ale celor „din domeniu”, dintre care mulţi habar n-au de cum se numeşte instituţia pentru care (în mod formal) funcţionează…

luni, 2 februarie 2009

În clasă


Înduioşător. Mişcător. Maiestuos.

Nu doar pentru că e vorba de Franţa. Nici pentru că locurile şi oamenii sunt leit amintirilor.