luni, 9 februarie 2009

Criza universităţilor româneşti

În discuţia despre impactul crizei financiare asupra învăţământului românesc se vorbeşte aproape exclusiv despre salarii, despre chestiunile ce privesc personalul didactic sau despre costurile de funcţionare a sistemului. Iar în toată povestea asta există nişte actori instituţionali ce strălucesc tocmai prin absenţă. Dar paradoxală nu este doar lipsa de reacţie sau de atitudine cât faptul că respectivele organizaţii au chiar un rol cheie în peisajul economic al epocii.


Semnalam cu ceva vreme în urmă doar una dintre feţele problemei. Bugetul de stat a fost generos iar universităţile n-au ratat momentul. S-au făcut investiţii serioase în modernizarea spaţiilor de învăţământ, achiziţii de material didactic, mobilier sau instrumentar de specialitate etc., ba chiar cunosc locuri unde practic s-au reabilitat localurile aproape de la 0. Motiv suplimentar de mândrie pentru administratorii universitari, pe lângă accesarea finanţărilor externe, au început să funcţioneze mecanisme de tip antreprenorial prin care „s-au făcut dotări”.


Dar puţine dintre cheltuieli au vizat creşterea performanţei universitare… Preocupările reale pentru inserţia socio-profesională a absolvenţilor sunt sporadice şi lipsite de consistenţă. Rezultatele cercetării concretizate în producţia de conţinut ştiinţific sunt mediocre. Brevetele de invenţii sau patentele comerciale (în cazul specializărilor tehnice) puţine şi foarte puţine. Reuşitele academice, absente. Iar dacă se întâmplă cumva să existe, atunci sunt rodul eforturilor personale, nicidecum al unuia de tip instituţional, arareori strategic. Şi oricât ne-am amăgi, creşterea vizibilităţii internaţionale rămâne doar un obiectiv de realizat…


Funcţionează însă legea compensării. Chiar zilele trecute citeam despre noi dosare penale deschise pe numele unor profesori universitari. Sau despre cazuri câştigate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de alţi profesori împotriva instituţiilor din care provin. Sau despre practicile incorecte sau lipsite de onestitate ce abundă în instituţiile noastre, indiferent că este vorba despre fraude intelectuale, despre politici manageriale, despre proceduri de achiziţii, de gestiune a resurselor financiare şi umane. Şi nu în ultimul rând, despre un iluzoriu act didactic de calitate. La care se adaugă exerciţii de imagine şi desuete campanii de relaţii publice.


Nu ascund că mi-aş fi dorit să urmăresc o dezbatere încă inexistentă în mediile româneşti apropo de subiect. Sau o discuţie despre consumul (haotic) ce depăşeşte capacitatea şi profitabilitatea unui serviciu public aşa cum este sistemul de învăţământ.


Cu una sau două excepţii, încă aştept să aud/citesc despre administratori universitari îngrijoraţi şi de altceva decât de îngheţarea posturilor sau a concursurilor pe poziţii didactice. De pildă, ar fi fost interesant să aflăm care sunt rezultatele ce justifică consumul (investiţiile patrimoniale)… Sau în ce fel numărul şi capacitatea profesională a absolvenţilor au un aport la menţinerea unei slabe productivităţi în domeniile de specializare. Sau, pe de altă parte, care sunt acei absolvenţi valorizaţi şi valorificaţi în România? Şi, în condiţiile date, cum justifică membrii corpului academic capitalul de încredere de care se presupune că au nevoie?


Pentru că, (nu numai) la vreme de criză, investiţia în credibilitate e singura care contează.


Articol publicat şi în blogurile HotNews.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Un site care merita urmarit:

www.graur.org