vineri, 31 iulie 2009

Temă de vacanţă


După cum vezi, de vremuri bune n-am zis mai nimic despre sisteme, nimic despre politici. Cu atât mai puţin despre politică… Nu (mai) vreau!


Cu toate astea, am citit propunerile de la ISE, vizavi de noul curriculum naţional. Şi înainte de a detalia, aş pune 2-3 întrebări…


Există vreo disciplină şcolară pe care o consideri necesară şi pe care ai introduce-o în curriculumul pentru învăţământul public obligatoriu? Ai elimina o alta? Care ar fi aceasta (acestea)?


Există o măsură pe care o vezi potrivită să reducă inegalităţile sociale şi să furnizeze oportunităţi de învăţare? Eşti dispus(ă) să o împărtăşeşti?

marți, 28 iulie 2009

Cu doctoratul la consult

Octombrie 2008


Nu-i nevoie să brevetezi idei noi când ştii şi când poţi „să faci bani”. Dar dacă nu eşti unul/una dintre cei/cele ce se îndeletnicesc cu asta, dacă îţi plac cărţile mai mult decât bunurile materiale şi decât sexul :P sau dacă ai mai multe întrebări decât răspunsuri, atunci sigur te-ai gândit măcar o dată cum să faci să termini ceea ce încă nu ai început…


Ce dacă sună nasol? Am uitat! Mi-am dat seama că e început de toamnă şi poate şi vremuri pentru altele. Dar (poate nejustificat, infantil şi futil) sunt mândru că nu m-am apucat de doctorat…


Dincolo de frondă însă, e un soi de împăcare cu mine. Şi cred că de data asta mă voi închega niţel mai mult…


În primăvara trecută, m-a sunat o fostă colegă de facultate. Încearcă să facă lucruri pe durata studiilor doctorale şi mă întreba dacă n-am idee de contexte şi oameni cu care să poată interacţiona vizavi de tema sa de cercetare.


Fata e o tipă foarte OK. Probabil că mai dă şi-un ochi pe-aici prin blog :-S şi poate că şi de-asta mi-a fost un pic greu să mă abţin sau să reţin cu precizie când mi-a enunţat ce aşteaptă de la diploma de doctor. Ceva cu valori educaţionale interculturale în basmul românesc… Şcoala doctorală de ştiinţele educaţiei.


Ce să am cu fata sau cu subiectul? Nimic… Nici cu îndrumătorul de doctorat (neîntâmplător, un personaj pe care îl respect şi apreciez enorm). Dar responsabilitatea pentru asemenea savarine le aparţine, solidar!


Au mai scris şi alţii, reiterez şi eu… Facem, din nefericire, eforturi disperate să ne păstrăm în sfera cercetării fundamentale. Oare pentru că altceva nu mai ştim? Şi nu că ar fi un lucru rău, că nu ar mai aspecte de neexplorat sau că s-au epuizat perspectivele… Dar nu pot fi altfel decât convins că trebuie să ne detaşăm puţin şi să facem nişte eforturi. Să avem alte aşteptări de la noi. Să inovăm. Să evoluăm!?


Procesul „Bologna” şi maniera în care a fost asimilat la noi sunt total aiurea! În loc ca exigenţele, logica internă şi pragmatismul noului sistem să penetreze nivelele inferioare, am ajuns să extindem strategiile didactice din şcoala generală la liceu, conţinuturile din liceu le-am purtat către facultate iar consistenţa studiilor de licenţă am transferat-o în şcoala doctorală. Sub presiunea obţinerii diplomei şi titlului academic, cursanţii şi-au însuşit ultrarapid iluzia competenţei, cunoaşterii şi înţelegerii mersului lucrurilor, dezvoltând (în paralel) năucitoare mecanisme de persuasiune a exigenţelor academice şi profesionale.


Iar în inflaţia asta de doctoranzi, de patalamale şi de ego, ar fi şi culmea să existe o minimă negociere sau măcar o brumă de consens în privinţa studiilor doctorale şi a finalităţii lor. Contează cumva că este vorba de un proiect? De interese, preocupări şi determinare focalizată pe un anume subiect? Că totul se subscrie unui obiectiv ce necesită resurse şi implicare? Că un proiect doctoral trebuie asumat de către comunitatea academică, de către furnizorul de servicii educaţionale şi (de ce nu) instituţional? Interesează pe cineva că studiile doctorale sunt (în primul rând) o excelentă oportunitate de a explora şi dezvolta, pentru capitalizarea cunoaşterii (în ultimă instanţă), într-un cadru organizat? (Uneori, singura soluţie pentru susţinerea propriului proiect de dezvoltare profesională în marasmul cotidian.)


Teme şi subiecte fără nici un fel de relevanţă şi utilitate ştiinţifică sau socială umplu listele din statistici. La nivel de ştiinţe socio-umane platitudini şi metafore circulă nestingherite şi înghiţite pe nemestecate. În specializările tehnice, năzdrăvănii inaplicabile sau deja existente „în piaţă” de ani buni înghit fonduri şi ocupă rafturi. Înainte sau după ce gâdilă orgolii.


Exact acum vreun an, umblam încă Franţa. Şi (ca un refren) aproape fiecare dintre interlocutori îmi servea întrebarea: „Bun, şi ce folos ai de pe urma asta? Ce vei face după ce termini teza?”


A durat ceva până ce mi-am spus că, indiferent de tema pe care o voi lua la puricat sau de teza pe care o voi formula, e musai ca (la orice oră din zi, în faţa oricui şi în maximum 50 de cuvinte) să pot enunţa motivele pentru care am ales acel subiect (a), care este relevanţa ştiinţifică (b), aplicabilitatea la nivel de locuri şi oameni (c), importanţa economică a întreprinderii mele – mai devreme sau mai târziu (d) şi utilitatea socială (e).


Dacă nu dau 2 bani pe titluri, imagine sau statut social, nu înseamnă că alţii nu o fac. Iar dacă chiar te gândeşti la ele şi la treaba asta cu studiile, e de preferat să ştii ce ţi se va întâmpla dacă după ;-) le vei termina. Pentru că, ştii… vei fi „doctor. Adică de-ăla care ajută oamenii…” (Randy Pausch)

vineri, 24 iulie 2009

InterAcţiune


Şcolarii mici se exprimă simplu, fără artificii: „să fie deschis”, „comunicativ”, „să ştie să asculte” sau „să pună întrebările potrivite” „într-un anume fel”.


Sunt răspunsuri „pe bune” ce exprimă nevoi, aşteptări şi dorinţe pe care le are (de altfel) orice individ normal de la un interlocutor. Cu atât mai mult elevul faţă de cel care formează, modelează, influenţează personalităţi în curs de structurare, aşa cum se întâmplă în cazul liceenilor şi (în special) al studenţilor. Uzând de clişee, poate cei mai privaţi dintre „beneficiarii actului didactic”…


Comunicarea este unul dintre acele multe lucruri care (prin absenţa lor) viciază sistemul educaţional românesc este. Eu îi spun „interacţiune”, conceptul fiind parcă mai generos şi mai complex.


Îţi place „limba de lemn”? La nivel educaţional, interacţiunea/comunicarea este taman „relaţia pedagogică”… legătura de tip educabil – educabil (elev, student etc.), fie educator– educator (învăţător, profesor etc.), fie educabil – educator sau reciproc.


Interacţiunea nu presupune doar o relaţionare sporadică parte a unei presupuse „comunicări didactice”, pe durata orarului universitar. Vorbim aici de responsivitate, de feed-back, de atitudinea ce transgresează ceea ce se întâmplă, cu preponderenţă, în afara sălii şi duratei cursului… Infinit mai semnificativ decât relaţia (inerţial) univalentă şi unilaterală din timpul activităţilor „de predare”, fie ele cursuri or seminarii.


În mare parte dintre universităţile noastre există (încă) membri ai corpului profesoral cu ţinută academică. Alţii cu un impresionant set de experienţe profesionale şi de viaţă… Şi nu e nevoie aici de aplicaţii ale teoremei LMC („la mintea cocoşului” - NB) care să evidenţieze importanţa schimburilor culturale. „Împărtăşirea” se concretizează prin configurarea orizonturilor de cunoaştere, prin inducerea şi chiar producerea unei stări de confort emoţional studenţilor, prin acces la bune practici, prin furnizarea de informaţie relevantă şi semnificativă sau chiar prin aproprierea mediului universitar. Lipsit de importanţă, aşa-i?


Cu excepţia pregătirii lucrărilor de licenţă sau a celor masterale, sunt rare şi foarte rare momentele în care se poate vorbi despre schimb de opinii sau de idei… Profesorii abia dacă îşi ştiu studenţii după nume, darămite să-i mai şi cunoască or să-i înţeleagă sau să ştie care sunt nevoile de comunicare şi de dezvoltare ale studenţilor, de problemele reale şi de interesele proprii…


La nivel de politică instituţională, câte dintre facultăţi au o politică şi o practică bine determinată privind segmentele orare alocate consultaţiilor sau audienţelor? Situaţiile când cadrele didactice pun la dispoziţia studenţilor din timpul lor (încă de la începutul activităţilor comune) sau când îi înştiinţează despre datele de contact sunt aproape absente! Să mai discutăm despre exerciţiul comunicării ca un produs al culturii universitare şi ca acţiune strategică în dezvoltarea resurselor umane cu grad înalt de calificare?


Sunt epuizat de continua deplângerea lipsei de spaţiu sau de timp… Asta se traduce simplu prin „cumul de norme”, „supraîncărcare” sau prin „rele practici” în materie de gestiune a resurselor. Pretindem o Românie parte a „economiei bazată pe cunoaştere” dar nu discutăm despre ceea ce presupune un real incubator intelectual sau despre cum se produc resurse şi despre cum se creează oportunităţi!


Este absurd să credem că învăţământul superior românesc din vara anului 2007* este cel mai nimerit context pentru întoarcerea la principiile didacticii clasice şi la valorile comeniene! Nu însă mai absurdă decât reacţia organică „a sistemului”, de un primitivism feroce… Cel mai bun paznic al mânăstirilor academice, depozitare ideale pentru valori precum plăcerea cunoaşterii interlocutorilor şi pasiunea pentru oameni. Din păcate, doar citări din bibliografia obligatorie!


* Iunie 2007. Ceva nou, între timp?

marți, 21 iulie 2009

(Dez)Interesul naţional


M-am întors ieri pe blogurile HotNews: „Falsele probleme ale învăţământului (universitar) românesc”.

vineri, 17 iulie 2009

Întoarcerea la universitate



Am descoperit prin arhive nişte gânduri mai vechi, sub formă de eseuri. Nu ştiu dacă am să le mai gâdil întru primenire sau dacă le voi lăsa în straiele de la momentul scrierii lor acum vreo 2-3 ani dar e foarte posibil să le înşir aici în zilele ce vin.


După ce-l las pe Lucian să povestească, întâi.


Apoi pe Cristian Orgonaş. Un blogger isteţ, pe care-l citesc cu plăcere de ceva vreme şi care n-a ratat povestea Fundaţiei „România de Mâine” şi a maculaturii de pus în perete.


Şi-n cele din urmă, am să te iau la întrebări

marți, 14 iulie 2009

Noua reformă curriculară

Document foarte în lucru, ca să zic aşa: http://www.edu.ro/index.php/articles/12580


Şi-am să-l citesc, şi-am să-l recitesc… şi poate-am să vin cu opinii.

vineri, 10 iulie 2009

Gala premiilor în educaţie

Tre’ să dau un ochi atent aici

marți, 7 iulie 2009

Bacalaureat 2009, proba nescrisă

Ceea ce m-a distrat copios momentul inserţiei profesionale iniţiale a fost motivul pentru care colegii, covârstincii sau contemporanii optau pentru „rămânerea în învăţământ”: numeroasele zile de concediu, vacanţele şi lipsa grijilor în ce priveşte locul de muncă.


Aşa deci? Hmmm…


Zilele trecute mi-am adus aminte de treaba asta, urmărind scandalul profesorilor ce nu se îmbulzeau să participe la examenul de bacalaureat din postura de asistenţi. M-a intrigat faptul că e nevoie de fonduri suplimentare pentru a remunera nişte oameni care şi-aşa sunt „în activitate”. Şi pentru care, exerciţiul cu pricina ar cam trebui să fie parte din slujbă.


Chiar şi-aşa, chestia cu onorariile pentru profesori îmi par o mostră de imbecilitate. Ce reprezintă plata respectivă? Un calcul superficial arată că suma depăşeşte serios veniturile orare ale celor „din sistem”. Şi-atunci?


Altul e obiectul însemnării de faţă. Pentru că am poveşti fierbinţi „de la asistenţă”, într-unul dintre liceele „cu cântec” din sectorul reprezentativ al Bucureştiului… :-)


Elevii erau în săli, pentru proba scrisă la limba română. Agitaţi, pentru că n-aveau habar ce să scrie şi nici nu puteau să copieze răspunsurile… Nu ştiau numărul variantei!


Până în momentul în care una dintre supraveghetoare s-a arătat binevoitoare. „Liderul informal” (sau chiar foarte formal, după cum avea să se arate) a scos un pacheţel de ziare. „Doamna, dacă sunteţi drăguţă, vă dăm şi noi ceva de citit!” Iar valoarea lecturii era de fix 800 de lei…


La vreo 5-10 minute după momentul adevărului, apare profesorul de religie: „Totul este în regulă aici?” Şi s-a îndreptat către junele de mai devreme, întrebându-l: „Gata? Ai rezolvat problema?” Şi le-a zis şi numărul variantei extrase, să nu mai piardă timp cu căutatul. „Eu sunt invizibil, nu mă vede nimeni, da?”


Iar omul invizibil a trecut din clasă în clasă, după scenariul de mai devreme.


Şi experienţa s-a repetat la proba următoare, numai că ziarele au fost livrate încă de la început iar „robul Domnului” le-a servit direct varianta de subiect, aducând „clienţilor” câte o fotocopie cu subiectele rezolvate de o profesoară de matematică.


La altă probă, supraveghetorii au găsit pe catedră o şapcă. „Ia vedeţi, doamna, poate vă vine şi Dvs.”. Şi s-a potrivit de minune, mai ales teancul de bancnote plasat dedesubt…

vineri, 3 iulie 2009

Abracadabrambureala


Până zilele trecute nu am avut nici un fel de greutate în a mă reţine de la a îl drăgălăşi pe actualul ministru al educaţiei. De fapt, nici nu cred că mi-am pus problema…


Însă, în contextul răzgândirilor ultimei perioade, s-a-ntâmplat să dau peste o ştire foarte simpatică. Şi să mă amuz teribil (şi la fel de amar) gândindu-mă la eşecul testărilor PISA din anii anteriori, le subiecţii sideraţi de itemi, la conţinutul tradiţional al predării şi evaluărilor şcolare de pe la noi or la creatorii de curriculum sau ai bateriilor de teste.