vineri, 24 iulie 2009

InterAcţiune


Şcolarii mici se exprimă simplu, fără artificii: „să fie deschis”, „comunicativ”, „să ştie să asculte” sau „să pună întrebările potrivite” „într-un anume fel”.


Sunt răspunsuri „pe bune” ce exprimă nevoi, aşteptări şi dorinţe pe care le are (de altfel) orice individ normal de la un interlocutor. Cu atât mai mult elevul faţă de cel care formează, modelează, influenţează personalităţi în curs de structurare, aşa cum se întâmplă în cazul liceenilor şi (în special) al studenţilor. Uzând de clişee, poate cei mai privaţi dintre „beneficiarii actului didactic”…


Comunicarea este unul dintre acele multe lucruri care (prin absenţa lor) viciază sistemul educaţional românesc este. Eu îi spun „interacţiune”, conceptul fiind parcă mai generos şi mai complex.


Îţi place „limba de lemn”? La nivel educaţional, interacţiunea/comunicarea este taman „relaţia pedagogică”… legătura de tip educabil – educabil (elev, student etc.), fie educator– educator (învăţător, profesor etc.), fie educabil – educator sau reciproc.


Interacţiunea nu presupune doar o relaţionare sporadică parte a unei presupuse „comunicări didactice”, pe durata orarului universitar. Vorbim aici de responsivitate, de feed-back, de atitudinea ce transgresează ceea ce se întâmplă, cu preponderenţă, în afara sălii şi duratei cursului… Infinit mai semnificativ decât relaţia (inerţial) univalentă şi unilaterală din timpul activităţilor „de predare”, fie ele cursuri or seminarii.


În mare parte dintre universităţile noastre există (încă) membri ai corpului profesoral cu ţinută academică. Alţii cu un impresionant set de experienţe profesionale şi de viaţă… Şi nu e nevoie aici de aplicaţii ale teoremei LMC („la mintea cocoşului” - NB) care să evidenţieze importanţa schimburilor culturale. „Împărtăşirea” se concretizează prin configurarea orizonturilor de cunoaştere, prin inducerea şi chiar producerea unei stări de confort emoţional studenţilor, prin acces la bune practici, prin furnizarea de informaţie relevantă şi semnificativă sau chiar prin aproprierea mediului universitar. Lipsit de importanţă, aşa-i?


Cu excepţia pregătirii lucrărilor de licenţă sau a celor masterale, sunt rare şi foarte rare momentele în care se poate vorbi despre schimb de opinii sau de idei… Profesorii abia dacă îşi ştiu studenţii după nume, darămite să-i mai şi cunoască or să-i înţeleagă sau să ştie care sunt nevoile de comunicare şi de dezvoltare ale studenţilor, de problemele reale şi de interesele proprii…


La nivel de politică instituţională, câte dintre facultăţi au o politică şi o practică bine determinată privind segmentele orare alocate consultaţiilor sau audienţelor? Situaţiile când cadrele didactice pun la dispoziţia studenţilor din timpul lor (încă de la începutul activităţilor comune) sau când îi înştiinţează despre datele de contact sunt aproape absente! Să mai discutăm despre exerciţiul comunicării ca un produs al culturii universitare şi ca acţiune strategică în dezvoltarea resurselor umane cu grad înalt de calificare?


Sunt epuizat de continua deplângerea lipsei de spaţiu sau de timp… Asta se traduce simplu prin „cumul de norme”, „supraîncărcare” sau prin „rele practici” în materie de gestiune a resurselor. Pretindem o Românie parte a „economiei bazată pe cunoaştere” dar nu discutăm despre ceea ce presupune un real incubator intelectual sau despre cum se produc resurse şi despre cum se creează oportunităţi!


Este absurd să credem că învăţământul superior românesc din vara anului 2007* este cel mai nimerit context pentru întoarcerea la principiile didacticii clasice şi la valorile comeniene! Nu însă mai absurdă decât reacţia organică „a sistemului”, de un primitivism feroce… Cel mai bun paznic al mânăstirilor academice, depozitare ideale pentru valori precum plăcerea cunoaşterii interlocutorilor şi pasiunea pentru oameni. Din păcate, doar citări din bibliografia obligatorie!


* Iunie 2007. Ceva nou, între timp?

Niciun comentariu: