vineri, 28 august 2009

Educaţie, creştere, învăţătură...

Îngenuncheaţi când vorbiţi cu copiii?

Comunicaţi cu ceilalţi la nivelul lor

Iniţial, intitulasem acest capitol „Aplecaţi-vă când vor­biţi cu copiii”, dar când am vizualizat acest lucru mi-am dat seama că nu e bine: dacă vă aplecaţi ţinând picioarele drepte şi lăsându-vă trunchiul în jos, de fapt vă veţi apleca peste co­pil, ceea ce, fireşte, înseamnă să staţi deasupra, într-o poziţie dominatoare. Poate vă gândiţi: „Şi ce dacă? Nu este întocmai poziţia pe care trebuie să o adopte adulţii când se ocupă de copii?”

Sunt de acord că este cea mai bună poziţie pentru a vorbi unor copii, cea mai bună formă de comunicare pentru a-i spune unui copil să nu mai dea în surioara lui, să nu se mai uite la site-uri pornografice sau să-şi facă ordine în cameră înainte de a fi invadată de o armată de gândaci. Dar dacă vreţi sa vorbiţi cu copiii, ridicându-vă de la nivelul simplelor co­menzi la comunicare reciprocă, va trebui să îngenuncheaţi. Dacă întrebaţi „Cum a fost azi la şcoală ?” şi chiar vreţi să ştiţi, coborâţi suficient de mult pentru a-l privi în ochi pe copil.

Copiii, după mine, sunt un simbol al celor mai „slabi" în­tr-un fel sau altul. O persoană într-un scaun cu rotile care încearcă să treacă strada este, evident, mai slabă decât cei ce-şi pot folosi pe deplin picioarele; o persoană care aleargă, pe stradă, gata să izbucnească în lacrimi fiindcă tocmai a fost concediată, este mai slabă dintr-un alt punct de vedere; o fe­meie însărcinată care se urcă într-un autobuz aglomerat şi iritată ca si cum ar fi trebuit să nască ieri este mai slabă dintr-un alt punct de vedere. De fapt, dacă ne gândim bine, oricine este mai slab decât ceilalţi într-un fel sau altul.

Dar indiferent cât de slab sunteţi, uneori veţi fi în situaţii în care forţa dumneavoastră relativă vă oferă ocazia să ajutaţi pe cineva să-şi depăşească punctul slab. Mergeţi pe stradă şi observaţi un bărbat într-un scaun cu rotile care încearcă să urce pe un trotuar înalt, aşa că îi oferiţi ajutorul dumneavoas­tră; sau sunteţi într-un bar şi auziţi cum tipul de lângă dum­neavoastră comandă al treilea pahar şi îi observaţi ochii plini de amărăciune, aşa că spuneţi: „O zi grea, nu-i aşa?”, şi ma­nifestaţi suficient interes pentru a-1 asculta, în timp ce el îşi varsă of-ul în legătură cu slujba pe care a pierdut-o; sau staţi în autobuz, recunoscător că aţi găsit un loc în spate, unde mai erau câteva scaune libere, când se urcă o viitoare mamă, aşa că vă ridicaţi şi insistaţi să se aşeze. Prin aceste fapte nu veţi ajunge pe coperta revistei Time, dar asemenea mici acte de bunăvoinţă sunt amprente ale respectului în nisipul vieţii de fiecare zi.

[…]

Pentru a observa durerea celuilalt, trebuie să cobori la ni­velul ochilor lui; trebuie să pătrunzi în lumea celeilalte per­soane pentru a-i auzi strigătul de ajutor, deseori mut. Odată am aflat povestea unui angajat de la Young Life care urma să conducă o tabără a liceenilor timp de o săptămână. Ştia că unul dintre cei de care avea să se ocupe era într-un scaun cu rotile şi nedorind ca băiatul să se simtă singur, şi-a luat un scaun cu rotile pe care l-a folosit întreaga săptămână, deplasându-se alături de acel tânăr.

Nu te poţi adresa întotdeauna celeilalte persoane de la ni­velul ochilor — în sensul propriu al cuvintelor — dar vă pu­teţi pune imaginaţia în serviciul sensibilităţii. Nu ştiu cum este să fii ţintuit într-un scaun cu rotile, de exemplu, şi atâta vreme cât îmi pot folosi picioarele, nu voi şti niciodată pe de­plin. Dar într-o zi s-a întâmplat să mă aflu în acelaşi avion cu prietenul meu Howard, care, din cauza unei scleroze multi­ple, e condamnat la scaunul cu rotile. în ciuda acestui fapt, el susţine un program activ de conferinţe, zburând cu avionul de la o conferinţă la alta. N-aveam idee ce provocare era aceasta pentru el până când nu le-am urmărit pe stewardese cum îl transferau într-un scaun cu rotile mai mic ca să stră­bată pe culoarul avionului şi apoi îl ridicau şi se străduiau să-1 aşeze pe scaunul său. Din nefericire, au greşit unghiul şi ba­za coloanei vertebrale i s-a izbit puternic de braţul scaunului. Howard, obişnuit cu aceste lucruri, n-a scos nici cel mai mic geamăt; le-a mulţumit pentru ajutor şi s-a aşezat pentru zbor. Privind toate acestea, m-am văzut pe mine în situaţia lui: mi-am închipuit cum este să fii atât de dependent de cei­lalţi, zecile de zboruri pe care le efectuează în fiecare an şi mi-am imaginat nenumăratele încercări pe care trebuie să le fi îndurat de-a lungul vremii, şi imaginându-mi aceste lucruri am devenit puţin mai sensibil ori de câte ori văd o persoană într-un scaun cu rotile navigând printr-un aeroport aglomerat. Oamenii politicoşi se opresc îndeajuns de mult timp pen­tru a îngenunchea la nivelul ochilor celuilalt, folosindu-şi imaginaţia ca să pătrundă în lumea celeilalte persoane, iar apoi întind o mână dornică să ofere ajutor. Cu alte cuvinte, oamenii politicoşi dau dovadă de sensibilitate. De obicei, nu e mare lucru; de cele mai multe ori, sunt suficiente câteva se­cunde de empatie. îngenuncheaţi, sau poate chiar vă aşezaţi pe podea, ca să-1 ascultaţi pe copilul dumneavoastră; o ajutaţi pe bătrâna de sus să-şi poarte coşul cu rufe la spălătorie; îi duceţi nişte supă de pui vecinului care e răcit; vă oferiţi să că­lăuziţi pe stradă o persoană cu un baston alb.

Şi cred că oamenii binevoitori fac ceva mai mult: nu nu­mai că sunt sensibili pe moment, ci uneori devin activi pe ter­men lung. Din când în când îşi asumă rolul unui avocat. După ce îl ajută pe tipul din scaunul cu rotile să urce bordura trotuarului, misiunea lor de ajutor s-a încheiat, dar acel mo­ment nu dispare pentru totdeauna. Continuă să se gândească la el, să se întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi traversat strada în acelaşi timp, de ce primăria nu a construit borduri accesibile scaunelor cu rotile, de ce n-a luat nimeni nici un fel de măsuri. S-ar putea să încerce să alunge toate aceste gânduri, dar nu poate scăpa de ele; orice persoană în scaun cu rotile reaminteşte de ele. Aşa că scriu un articol pentru ziarul local şi, fără să se gândească prea mult, s-au înrolat într-o echipă care evaluează accesibilitatea locurilor publice pentru persoanele aflate în scaunul cu rotile.

E adevărat, cei care se confruntă cu anumite probleme vor trebui, cel mai adesea, să ridice vocea ca să ceară ajutor sau să solicite repararea nedreptăţilor. Dar nu trebuie să fie astfel. Noi, ceilalţi ar trebui să ridicăm vocile pentru ei. Cei care poartă povara unui război personal cu SIDA n-ar trebui să fie cei care solicită mai multe fonduri federale pentru cerce­tări în domeniul SIDA; cei supuşi discriminării rasiale n-ar trebui să fie cei care se luptă pentru şanse egale. Insă dată fi­ind natura umană şi atracţia gravitaţională a preocupărilor egocentrice, cei care suferă vor trebui probabil să atragă atenţia asupra nevoilor lor. însă odată ce am auzit strigătul lor de ajutor, trebuie să fim dispuşi să luăm în mână spada şi să ne alăturăm luptei. Nimeni nu poate participa la toate lup­tele; trebuie să ne alegem cu grijă bătăliile. însă dacă sunteţi sensibil, probabil că întotdeauna veţi lupta pentru o cauză sau alta.

Unul dintre momentele mele favorite de la Jocurile Olim­pice de Vară din 1992 (de la Barcelona) a avut loc în semifi­nala probei de 400 m. Derek Redmond din Marea Britanie a căzut pe pistă, în partea opusă tribunei oficiale, cu ruptură de tendon la genunchiul drept. Când s-au apropiat asistenţii me­dicali, Redmond s-a ridicat în picioare. „Era un instinct pri­mar", a spus el mai târziu. S-a ridicat şi a pornit într-o încer­care nebunească de a termina cursa.

Din tribune apăru un om voinic în tricou, năpustindu-se pe lângă agenţii de pază, alergând către Redmond. Era Jim Redmond, tatăl lui Derek. „Nu trebuie să faci asta”, i-a spus fiului său care plângea. „Ba da”, a spus Derek.

„Atunci vom încheia cursa împreună", a spus Jim. Şi aşa au făcut. Cu capul fiului sprijinit pe umărul tatălui, au rămas pe banda de alergare a lui Derek până la sfârşit, în timp ce mulţimea se ridica în picioare, ovaţiona şi plângea.

Din nefericire, ajutorul pe care îl oferim celor aflaţi la nevoie se poate transforma cu uşurinţă într-o tendinţă spre dominaţie. Pentru cei „puternici" este greu să nu se simtă superiori celor „slabi". Iată de ce nu trebuie să ne aplecăm,ci să îngenunchem; nu trebuie să ne aplecăm de sus, ci să stăm la nivelul nevoii celuilalt. Cred că cel mai uşor reuşim atunci când ne amintim că suntem cu toţii puternici din anumite puncte de vedere şi slabi din altele. Nu există nici o persoană care să nu aibă nevoie de ajutor. Dacă astăzi sunt în stare să-mi ajut vecinul într-o problemă, mâine poate eu voi avea nevoie de ajutorul lui.

Dincolo de fereastra biroului meu se întinde un pâlc de arbori sequoia. Când îmi ridic ochii de la calculator, mă simt copleşit de maiestuozitatea lor. Aproape în fiecare zi îi mulţumesc Domnului pentru ei. Nu întâmplător s-au înălţat şapte copaci în acelaşi loc; aceşti arbori nu cresc niciodată singuri. Au nevoie unul de celălalt. Majoritatea copacilor au rădăcini la fel de adânci şi de largi pe cât de mari sunt frunzele lor dar aceşti arbori au rădăcini foarte fragile. Acesta este motivul pentru care cresc împreună şi-şi împletesc rădăcinile, susţinându-se astfel unul pe altul.

Singurul mod în care putem atinge o maturitate maies tuoasă este să ne împletim vieţile, susţinându-ne unul pe altul. Altfel, prima furtună ne va doborî la pământ. Rădăcinile comunităţii umane se împletesc treptat, şi aproape întotdeauna pentru că cineva a îngenuncheat ca să privească în ochii altcuiva; ajutorul reciproc se manifestă atunci când cineva pătrunde de bunăvoie în lumea unei alte persoane, familiarizându-se cu nevoile sale presante.

[…]

Iată de ce a îngenunchea la nivelul unei alte persoane comportă un paradox extraordinar: când ne coborâm la nive­lul altcuiva, ne înălţăm de fapt până la nivelul lui Dumnezeu. G. K. Chesterton ne spune că a învăţat despre această stranie inversare într-o infirmerie: „Asistenta mea mi-a spus odată că dacă începi să sapi către centrul pământului şi continui, la un moment dat n-o să mai sapi în jos, ci în sus.”[1] La început, umilinţa pare a te coborî, dar în realitate te ridică — un pre­ludiu al înălţării.

Într-o carte de proză minunată, Richard Selzer povesteş­te despre experienţa lui de chirurg aflat lângă patul unui pa­cient: „Stau lângă patul în care zace o tânără femeie, operată la faţă, cu gura strâmbă, cu un aer de clovn. A fost lezată o mică terminaţie a nervului facial, cel de lângă muşchii gurii. De acum încolo va rămâne aşa. Chirurgul a respectat cu o fer­voare religioasă linia feţei; asta vă jur. însă pentru a-i înde­părta tumoarea din obraz, tăiasem micul nerv.

Tânărul ei soţ se află în cameră. Stă de partea cealaltă a pa­tului şi par să împartă împreună lumina veiozei, izolaţi de mine, singuri. Cine sunt ei, mă întreb, el şi această gură strâmbă pe care am creat-o, care se uită unul la altul şi se ating cu atâta generozitate şi nerăbdare? Tânăra vorbeşte.

- Gura mea o să rămână mereu aşa? întreabă ea.

- Da, răspund, pentru că a fost tăiat nervul.

Încuviinţează şi tace. Dar tânărul zâmbeşte.

- Îmi place, spune el. E chiar simpatic!

Dintr-o dată, ştiu cine este. Înţeleg şi îmi cobor privirea. Nu poţi fi îndrăzneţ la întâlnirea cu un zeu. Fără şovăire, se apleacă să-i sărute gura deformată şi sunt atât de aproape încât, văd cum îşi răsuceşte propriile buze ca să se muleze peste ale ei, ca să-i arate că încă se mai pot săruta.” [2]

După o poveste ca aceasta, nu mai sunt multe de spus. Apropiaţi-vă suficient ca să vedeţi forma gurii şi răsuciţi-vă propriile buze ca să vi le potriviţi; sărutul va avea recompen­sele sale, sunt convins… Şi poate fi chiar preludiul a altceva.


Donald McCullough – Politeţea de zi cu zi, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2002, pag. 155-162

Traducere de Andreea Rosemarie Lutic. Preluat cu permisiunea editorului, August 2009.



[1] Diogenes Allen, op. cit, p. 72.

[2] Richard Selzer, Mortal Lessons: Notes on the Art of Surgery (Lec­ţii mortale: reflecţii asupra artei chirurgicale), Simon & Schuster, New York, 1987, pp. 45-46.

miercuri, 26 august 2009

Acces la şcolarizare

Acces la scolarizare


Însemnare predefinită în 18/08/2009, publicată automat.

luni, 24 august 2009

Şcoala vieţii

Nu suntem ceea ce ştim. Ci suntem ceea ce dorim să învăţăm!


Însemnare predefinită în 18/07/2009, publicată automat.

vineri, 21 august 2009

Puterea cuvântului


Însemnare predefinită în 18/07/2009, publicată automat.

miercuri, 19 august 2009

Idei reconcepute


A crede.


Şi a ştii. Sau a face.


Însemnare predefinită în 14/07/2009, publicată automat.

luni, 17 august 2009

România infantilă


În interacţiunile cu străinii încerc să le ponderez cumva extazul în faţa noilor complexe comerciale, a efervescenţei construcţiilor de birouri sau a inflaţiei de autovehicule „de lux” de pe străzi. În acelaşi timp, îmi doresc să am răspunsuri potrivite pentru nedumerirea cu care caută la feţele oamenilor („În România zâmbitul e ilegal?”), a nebuniei din trafic („La voi maşina se conduce cu claxonul, nu?”) sau a contrastelor de tot felul. „Ei, suntem încă o societate în curs de maturizare…”


Nu ştiu cât de „specific românesc” este. Dar privesc la aceiaşi contemporani autohtoni şi nu-mi pot reţine câteva interogaţii, nici sentimentele contradictorii… Iar dacă uzez de paradigma imaturităţii şi păstrez rostul blogului, exprim perplexitatea pe care o generează adulţii români, cei presupus maturi sau aflaţi (cel puţin teoretic) pe o pantă ascendentă a evoluţiei personale.


Ai observat? pe la noi pe-aici, manifestarea unor comportamente specifice vârstelor mici e un act de mândrie. A devenit un mare merit plasarea în stadiul aperceptiv. Iar refuzul de a face un pas mai departe este, în mod firesc, o altă faţă a neputinţei învăţate. Sau a imaturităţii emoţionale. Sau a inerţiei. Sau a reactivităţii, a visceralităţii.


Sincer, nu reuşesc să-mi explic de ce oameni „în floarea vârstei” (susceptibil cu experienţe de viaţă „la activ”), sunt atât de generoşi cu gândurile sau cu sentimentele pe care le au. Încerc să pricep mecanismul prin care, cu nonşalanţă, colportează bârfele mediatice sau de prin vecini. De ce, tot ei, cred că lumea le vorbeşte (doar lor), că le sunt adresate întrebări sau că toate interogaţiile îi privesc. Sau că orice afirmaţie le este destinată. Sau că orice enunţ reclamă reacţie. Îmi doresc să aflu cum de au descoperit răspunsuri la dileme de secole şi cum au cristalizat acele miraculoase soluţii prefabricate, cu caracter universal. De ce şi cum vocea le e mai puternică decât a altora, ce-i face să creadă că sunt mai îndreptăţiţi să spună ceva (orice!) şi de ce cred că pierd ceva dacă n-ar face-o.


Iar cele mai triste ipostaze sunt cele cu personaje al căror păr cărunt zice-se că-i un semn al înţelepţirii. Şi nu voi indexa aici comportamente observabile, nici nu voi construi tipologii… Ele nu ne arată doar cât de puţină candoare avem, ci şi unde a eşuat maturizarea sau s-a rupt împlinirea. Sau, mai exact, unde şi pentru cine nu a existat copilărie! Şi de ce abia acum este „trăită” cu vârf şi îndesat…


Însemnare predefinită în 18/07/2009, publicată automat.

vineri, 14 august 2009

Termene de comparaţie

Despre politică, politici şi învăţământ preuniversitar, analize interesante şi proaspete de la EduCer şi de la Societatea Academică din România.

miercuri, 12 august 2009

Înapoi la şcoală


scoala1


În clasa I, la cartea de gramatică de mai târziu, pentru a ne mai deştepta niţel.


scoala2


Însemnare predefinită, publicată automat.

luni, 10 august 2009

Şocuri şi concursuri


La şcoală întâi înveţi şi apoi eşti testat. În viaţă, mai întâi eşti testat şi apoi înveţi lecţia…


Însemnare predefinită în 18/07/2009, publicată automat.

vineri, 7 august 2009

Va fi odată…


O poveste despre poveşti, despre copilărie şi despre devenire.


Însemnare predefinită în 18/07/2009, publicată automat.

miercuri, 5 august 2009

Cunoaştere TV


Bine c-am aflat: http://da-vinci-learning.com/index.php?s=about/index&l=ro.


Şi http://www.teachers.tv.


Însemnare predefinită în 18/07/2009, publicată automat.

luni, 3 august 2009

Oportunităţi şi oportunisme

Eram acum câteva zile la poveşti cu un primar. Comună cu vreo 3 sate, la vreo 30 de km de cel mai apropiat oraş, undeva în zona subcarpatică…


Printre altele, în afara celor ce făceau obiectul întrevederii noastre, mă pune muma pădurii să-l întreb ce specializări au absolvenţii de la Şcoala de Arte şi Meserii, pe lângă care tocmai trecusem în drumul spre sediul primăriei.

- Păi, profile tehnice. Tehnice…

- Nu mă îndoiesc de asta. Însă ce specializări?

- Specializări, da…

- Exact. Ce meserii le sunt accesibile celor ce termină astea 10 clase…

- Tehnice. Croitorie, tâmplărie, meseriaşi… Ştiţi Dvs.


Fireşte, se putea să nu? Şi-mi văd de ale mele şi de priorităţile mandatului interlocutorului: reţeaua de drumuri din comună (pasibilă de asfaltare completă, cu nişte fonduri „de la judeţ” şi dintr-o externă), o staţie de epurare a apei şi canalizare pentru centrul de comună. „Numai aşa putem să atragem investitori…”

Să ne fi luat oare Dumnezeu minţile?


La astea sunt buni „banii europeni”? Nu discut raţiunea pentru care posibilii investitori ar opta pentru locuri cu pricina. Nici despre „producerea” de investitori şi de antreprenori, preferabilă „aducerii” ăstora… Dar ăsta-i motivul pentru care „accesăm finanţări”? „Investiţii” şi contribuţii la bugetul local?


Am cerut un pahar cu apă, l-am băut, am mulţumit, m-am ridicat şi am plecat. Am rugat şoferul să mă aştepte la ieşirea din localitate iar eu am luat-o pe jos, prin sat. Am mijit ochii când am văzut casele neîngrijite şi a oamenii îngânduraţi. Nasul a rezistat la trecerea pe lângă sursele de mirosuri pestilenţiale din mijlocul drumului prăfuit. Dar am strâns puternic din măsele gândind la copiii murdari, la ruinele fundaţiei viitoarei grădiniţe sau la terenul şcolii sterp şi bătut de soare.


Beneficiarii reali pot să mai aştepte…


Însemnare predefinită în 18/07/2009, publicată automat.