luni, 17 august 2009

România infantilă


În interacţiunile cu străinii încerc să le ponderez cumva extazul în faţa noilor complexe comerciale, a efervescenţei construcţiilor de birouri sau a inflaţiei de autovehicule „de lux” de pe străzi. În acelaşi timp, îmi doresc să am răspunsuri potrivite pentru nedumerirea cu care caută la feţele oamenilor („În România zâmbitul e ilegal?”), a nebuniei din trafic („La voi maşina se conduce cu claxonul, nu?”) sau a contrastelor de tot felul. „Ei, suntem încă o societate în curs de maturizare…”


Nu ştiu cât de „specific românesc” este. Dar privesc la aceiaşi contemporani autohtoni şi nu-mi pot reţine câteva interogaţii, nici sentimentele contradictorii… Iar dacă uzez de paradigma imaturităţii şi păstrez rostul blogului, exprim perplexitatea pe care o generează adulţii români, cei presupus maturi sau aflaţi (cel puţin teoretic) pe o pantă ascendentă a evoluţiei personale.


Ai observat? pe la noi pe-aici, manifestarea unor comportamente specifice vârstelor mici e un act de mândrie. A devenit un mare merit plasarea în stadiul aperceptiv. Iar refuzul de a face un pas mai departe este, în mod firesc, o altă faţă a neputinţei învăţate. Sau a imaturităţii emoţionale. Sau a inerţiei. Sau a reactivităţii, a visceralităţii.


Sincer, nu reuşesc să-mi explic de ce oameni „în floarea vârstei” (susceptibil cu experienţe de viaţă „la activ”), sunt atât de generoşi cu gândurile sau cu sentimentele pe care le au. Încerc să pricep mecanismul prin care, cu nonşalanţă, colportează bârfele mediatice sau de prin vecini. De ce, tot ei, cred că lumea le vorbeşte (doar lor), că le sunt adresate întrebări sau că toate interogaţiile îi privesc. Sau că orice afirmaţie le este destinată. Sau că orice enunţ reclamă reacţie. Îmi doresc să aflu cum de au descoperit răspunsuri la dileme de secole şi cum au cristalizat acele miraculoase soluţii prefabricate, cu caracter universal. De ce şi cum vocea le e mai puternică decât a altora, ce-i face să creadă că sunt mai îndreptăţiţi să spună ceva (orice!) şi de ce cred că pierd ceva dacă n-ar face-o.


Iar cele mai triste ipostaze sunt cele cu personaje al căror păr cărunt zice-se că-i un semn al înţelepţirii. Şi nu voi indexa aici comportamente observabile, nici nu voi construi tipologii… Ele nu ne arată doar cât de puţină candoare avem, ci şi unde a eşuat maturizarea sau s-a rupt împlinirea. Sau, mai exact, unde şi pentru cine nu a existat copilărie! Şi de ce abia acum este „trăită” cu vârf şi îndesat…


Însemnare predefinită în 18/07/2009, publicată automat.

Niciun comentariu: