marți, 15 septembrie 2009

Amintiri despre copilărie


Ieri a cam început şcoala. Pentru unii s-a-nchis o carte, s-a deschis alta... Uite aici ce, de ce şi pentru ce.

Ca mulţi alţii din generaţia mea – cea aflată azi între 30 şi 45 de ani -, am resimţit şocul schimbării de lume din 1989 la sfârşitul adolescenţei sau în primii ani de studenţie. Tinereţea, cu frecventarea istoriei şi o experienţă de viaţă pe care nici n-o puteam bănui ca posibilă în casa părintească, mi-a adus destule întrebări şi ezitări care se răsfrâng asupra aşa-zişilor mei ani „de formare”. E vorba, în fond, de copilăria mea! Iar întrebările şi neliniştile se înmulţesc în propria mea casă atunci când le întorc către propriul meu copil. Mult înainte de a propune răspunsuri, am ajuns să cred că merită să cercetăm cum se nasc, trăiesc şi cresc aceşti „oameni mici”, adică să aflăm ce li se întâmplă de-a lungul câtorva ani botezaţi „cruciali”, pentru a vorbi serios despre neajunsuri şi soluţii, valori şi pericole.

Copiii anilor ’60 şi ’70 au evoluat pe un strat cultural, fie el şi fărâmiţat, al acelei vechi Românii structurate de valori tradiţionale. Părinţii noştri, chiar şi cei veniţi din lumea satului de după război, păstrau în mintea şi în sufletul lor imaginea bunicilor nealteraţi de comunism. Părinţii noştri au fost supuşi unor mari presiuni începând din 1948-1950, când mulţi dintre ei erau adolescenţi. Deveniţi apoi la iuţeala „oameni ai muncii”, au fost la început topiţi într-o masă manipulată forţat, iar apoi turnaţi în matricea şedinţelor de partid, a organizaţiilor de tineret de tot felul, dresaţi să participe la marşuri şi defilări, să strige lozinci. Au crispat şi sub lupă, au adesea socoteală la BOB – partidul voia să ştie cu cine te căsătoreşti şi cât de fidel eşti în cuplu, îţi spunea câţi copii să faci şi cum să mănânci, ce să-ţi doreşti, în funcţie de poziţia ta în societate, şi alte aberaţii care au luat proporţii dramatice după 1971. Mulţi dintre părinţii celor care au condus România în ultimii şaisprezece ani sunt responsabili în faţa generaţiei mele de dezastrul în care trăim azi.

Zguduirile şi ucazurile care se puneau la cale în straturile „superioare” ale lumii noastre ne afectau foarte puţin pe noi, copiii, căci erau „amortizate” de părinţii noştri cu preţul a numeroase privaţiuni şi sforţări. Aşa se face că am putut prinde ultimele pâlpâiri ale unei copilării decupate din rama anilor 1900. Ne amintim însă cum am fost evacuaţi în trepte din spaţiul copilăriei noastre şi transformaţi în şoimi ai patriei, pionieri, utecişti… Între 1970 şi 1989 au avut loc şi mari deplasări de populaţie – puţine deportări dar multe colonizări benevole, pe măsură ce spaţiile industriale se înmulţeau pe teritoriul ţării. Oraşele sau târguşoarele îşi schimbau radical peisajul şi umanitatea în timp ce noi ne maturizam. Presiunea demografică şi culturală a nou-veniţilor, adesea izgoniţi de sărăcie din sate dar alergând la pomul lăudat al traiului mai uşor de la bloc, a întipărit în oraşe şi în intimitatea noastră noi modele de viaţă.

Are rost să ne amintim că mulţi săteni au sărit, de-a lungul a patru decenii comuniste, din colbul uliţelor direct în cizmuliţe de lux. Aceştia au devenit părinţi şi au demarat în trombă, după 1989, goana după accesoriile lucitoare ale unui Occident saturat. Obiecte oarecare de uz cotidian au fost interpretate în urgenţă ca semne de prestigiu social – în fond, o modalitate primitivă de socializare sau de adaptare la viaţa urbană a celor pentru care faptul cultural este redus la simbol (nu altceva era etalarea în vitrina proaspeţilor orăşeni din anii ’80 a săpunurilor, spray-urilor şi sticlelor de alcool sosite din Vest sau de la shop-uri?). Între agoniseală şi spectacol de gablonţuri, Porsche şi Dacii ruginite, evoluează un tineret despre care nu se pot spune propoziţii generale corecte şi care ne tot uimeşte prin lipsa lui de repere comune. Şi totuşi…

Ce şi cum a fost copilăria noastră? Putea să fie altfel? Am încercat, cum spuneam, să deschid un „şantier arheologic” în copilăria românească, pe care am descoperit-o înrădăcinată în câteva secole de cutume şi lovind cu fruntea aştrii idealurilor. Am aflat că uimirile şi ezitările mele au o „tradiţie”.

Am delimitat un „careu de şantier” aproximând un secol de România modernă (1850-1950), dar n-am lăsat deoparte informaţii mai vechi sau mai noi care ieşeau în afara lui şi, desigur, nimic din ceea ce ziua de azi ne oferă ca temă de meditaţie în ecou. Am considerat „copil” ceea ce se numeşte îndeobşte „minor”, fără a neglija însă datele despre prima tinereţe şi nici pe acelea privitoare la căsătorii şi divorţuri în genere, evenimente de care copiii sunt legaţi prin forţa lucrurilor.

Mi s-a părut util – mai întâi pentru mine, dar apoi şi pentru cititorii cărţii de faţă – să abordez şi deci să şi expun extremele documentare: la un capăt, date statistice, care vorbesc o limbă destul de obiectivă, iar la celălalt capăt, cel foarte subiectiv, mărturii obţinute în cursul unor convorbiri cu oameni care au avut generozitatea să-şi povestească anii tineri şi cărora le mai mulţumesc o dată aici. Titlurile capitolelor indică ordinea etapelor de lucru în „şantier”: de la venirea pe lume a unei noi fiinţe la finale şcolarizării sale, de la intimitatea familiei la viaţa în instituţiile de învăţământ, de la crearea microcosmosului şcolii la funcţionarea marilor mecanisme ale societăţii care angrenează un copil de la naştere la majorat.

Decupajul nu se bazează doar, cum se poate înţelege deja, pe cronologie, ci şi pe volumetria tipului de experienţă evocat – căci una este, de pildă, efortul de constituire a unui colegiu, şi alta este viaţa trăită în el de elevi şi de profesori, dar optica individului şi a societăţii în chestiunea educaţiei se clarifică reciproc şi se completează. Din jocul perspectivelor, alimentate de cât mai multe relatări persoanele, notaţii ale unor martori credibili şi studii aplicate, am sperat să pot construi măcar sugestia „tridimensională” a stărilor de lucruri de la noi într-o perioadă de energică strădanie, mereu confruntată cu un trecut care atârnă greu, cu războaie şi slăbiciuni de tot felul. Am vrut să ofer note şi schiţe care păstrează încă urma căldurii omeneşti, iar nu judecăţi şi concluzii, ambele nejustificat de pretenţioase pentru o asemenea defrişare de teren.

Pentru că găsesc că nu avem decât de câştigat din onesta recuperare a datelor şi faptelor care au contribuit, direct sau subtil la modelarea lumii noastre de azi. Până şi pentru ameliorarea ei astfel de transversale factologice şi afective ne sunt mai de folos decât legănarea în iluzia unui paradis de nimeni vizitat.

Sper ca transportul acesta în trecut să-i aducă fiecărui cititor câteva lămuriri şi să-l ajute să citească mai corect şi mai nuanţat prezentul. La urma urmei, adulţi mai buni au slujit întotdeauna la creşterea unor copii mai buni. Iar copilul meu firesc ar fi să aibă o copilărie mai bună decât a mea.

În ce mă priveşte, sunt un meliorist. Şi un optimist – pe deasupra, încrezător în puterea cărţilor.

(pag. 5 – 8)

Şi mai ales uite-aici cum…

Undeva, se salvează din copilăria fiecăruia idealuri, cioburi colorate, scene de viaţă. Uneori ne învăluie dorinţa de a revedea, ca la cinema, alteori ne hrănim de-a dreptul cu ele. Interdicţiile din copilărie sau din adolescenţă nu se uită, dar încercăm să-i scutim de ele pe copiii noştri. Le oferim contrariul experienţelor dureroase sau care ne-au creat disconfort, despre care nu am vorbit cu proprii noştri părinţi la vremea noastră. Limităm astfel pe cât se poate traumele trăite în copilăria noastră. Dar, pe lângă traume şi victorii, există o puzderie de sentimente încercate în copilărie, iar cel mai pregnante par să fie cele legate de retragerea în propria lume imaginară. Mulţi adulţi folosesc ca pe o terapeutică secretă, o astfel de regresie hrănită cu momentele frumoase de odinioară, ca un oxigen care-i ajută să continue cursa într-o lume contrară aşteptărilor lor.

Putem vorbi, în asemenea cazuri, de un „copil” care refuză să plece din trupul unui adult – maturitatea lui se adaptează rapid cu un mecanism psihologic construit în copilărie… „Copilul mare” trece drept naiv, fraier sau loser – un individ care nu cunoaşte armele violente ale concurenţei din lumea celor mari. Deşi pare sentimental, melancolic şi moale, „copilul” supravieţuieşte, găseşte soluţii, îşi urmăreşte, perseverent şi deloc precipitat, idealul. De regulă, copilul remanent e asociat cu un ideal ce nu a putut fi atins la timpul său, pentru că era fie prea înalt pentru vârsta timpurie, fie prea de neînţeles sau de neacceptat pentru adulţii din preajmă.

Bărbaţi fi femei deopotrivă – de fapt, băieţi şi fetiţe în adâncul sufletelor lor – se află în continuare în căutarea jucăriilor refuzate, a jocurilor interzise, cu ajutorul cărora au speranţa de-a obţine un echilibru sufletesc intuit sau descoperit în parte. Detalii afective prinse în plasa sufletului copilăresc palpită încă acolo, pândind calm momentul în care pot culege un strop de fericire – cu un trenuleţ electric, o colecţie de albume de benzi desenate, de urşi sau de iepuraşi de pluş, de bomboane sau maşinuţe, pariuri şi fise de cazinou, carnavaluri şi deghizări etc.

Pierduţi într-o masă socializantă dar nu socializaţi pe deplin, apţi de supravieţuire şi deloc clinic retardaţi, unii „copii” aleg să meargă prin lume ataşaţi de obiectele, stările şi dorinţele celor dragi, a căror împlinire a fost amânată, controlată de proiectele urmărite de părinţi. Nu e vorba aici de „copilăria” netrăită, ci de aceea care se străduieşte să facă puntea între aşteptări şi împliniri. Căci, dincolo de aşteptările părinţilor şi împlinirile scontate de ei, cele visate de copii cunosc sferturi şi jumătăţi de măsură, labirinturi şi lungi călătorii care ţin chiar de misterul fiinţei omeneşti.

(pag. 219 – 220)

Adrian Majuru – Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi, Ed. Compania, Bucureşti, 2006. Publicat cu permisiune – Septembrie 2009

Niciun comentariu: