luni, 14 decembrie 2009

Transformarea cadrelor didactice


http://www.professoria.ro îmi bate obrazul, stârnind amintirea unei promisiuni neonorate. Şi, un pic, cenuşa unui studiu cu care i-am întărâtat pe franţuji la vremea şcolirii.

Înfăţişam atunci (aprilie 2007) sistemul de formare al personalului didactic din învăţământul românesc, trecând foarte rapid peste componenta academică (pe formă, similară cu situaţia din „lumea bună”) şi mai puţin profund peste învăţământul primar. Punctam atunci decisiv în dauna formării furnizate de către Departamentele de Pregătire a Personalului Didactic şi a complexului cerc vicios în reformarea educatorilor noştri.

Şi descopăr acum, printre taste, câteva idei pe aceeaşi temă.

1. Ca absolvent de liceu pedagogic, mă încăpăţânez să cred că desfiinţarea şcolilor normale (aşa cum s-a întâmplat la noi) a fost una dintre cele mai mari prostii posibile. Şi am aici 2 argumente foarte la îndemână: conţinutul formării de specialitate şi particularităţile elevilor de liceu. A ieşit însă o struţocămilă de tot râsul…

2. Ştiu, îmi vei spune că o calificare superioară corespunde unui nivel educaţional superior, cu o altă logică şi finalitate… Chiar crezi asta? Uită-te doar la Colegiile de Institutori de la finalul secolului trecut şi la cei ce le frecventau: educatoare şi învăţătoare plictisite de viaţă, obosite de „vechime” şi „metodică”, cu limbaj noduros şi receptivitate scăzută, deloc sensibili la inovare şi dezvoltare personală. Cu toate păcatele unei societăţi viciate şi a unui sistem strălucitor din punct de vedere a mecanismelor de supravieţuire. Nu discut aici disperarea după diplomă, fuga după statut social sau (foarte) proasta calitate a formării (conţinuturi, metode, oameni, context…). Iar absolvenţii ăştia grozavi au îngroşat rândurile „profesioniştilor” din „primar şi preprimar”, alimentând cu foarte mult respect o categorie socio-profesională mesianică.

3. O parte dintre profesorii de la gimnaziu şi liceu sunt tocmai unii dintre beneficiarii formărilor mai sus incriminate, cu un foarte mare grad de mobilitate socială. Restul sunt absolvenţi de studii superioare cu sau fără „modul”. Adică de studii teoretice şi activităţi practice anemice, susţinute de oameni de toată jena (unii îmi sunt amici, alţii foşti colegi, alţii… din păcate, în mod ruşinos… foşti profesori). „Sistemul” e productiv, eficient iar egoismul colectiv pe înalte culmi! Contează prea puţin volumul imens de cunoştinţe superficiale, cultura lipsită de consistenţă, crezul didactic nearticulat, lipsa sprijinului metodic sau competenţele absente ale absolvenţilor… Care nu doresc, nu pot şi nu au cum să fie cu nici un chip profesori! Cel mult, reproducători ai cunoaşterii…

4. Deşi pare comic, tabloul formărilor continue (în mare parte, „perfecţionări”) este, de fapt, tragic. Eu îi spun „deformare a cadrelor didactice”… E de-a dreptul sinistră imaginea unor săli pline ochi cu adulţi ce transcriu, după dictare, ceea ce un gigea sau o tanti pălăvrăgeşte în faţa tuturor. Pe dos faţă de toate principiile didactice şi în contra bunului simţ, sănătăţii corporale sau mintale! Mă rog, sunt şi ei aceeaşi oameni „din sistem”, foarte determinaţi pentru legumizare şi bolovănire… Iar cei/cele din public, precum nişte roboţei stricaţi, transpiră umplând pagini întregi cu informaţie inutilă. Când foarte bine ar putea sta deoparte, încercând să construiască relaţii, să pună întrebări, să împărtăşească experienţe, să fie creativi şi relaxaţi. Să gândească! Şi să se bucure că/dacă se întâmplă… Dar ce poţi să faci? Şi caricatura de formator e unul din rând, emanaţie instituţională sau cumul de toxicitate comunicaţională şi întunecime emoţională…

5. Învăţare continuă, pe limba celor mai mulţi dintre contemporanii autohtoni înseamnă doar garnisirea cu diplome sau certificare de participare la diverse chestii. Mai ales când sunt obligatorii şi gratuite, aşa cum se întâmplă în învăţământul public… Nici o legătură cu propriul proiect de dezvoltare, cu efecte intenţionate sau cu reala evoluţie profesională! În termeni de conţinut, reîncălzirea de clişee şi papagaliceala. Iar dacă uzăm de interpretarea behavioristă a educaţiei, unde-s chiar şi acele foarte mici schimbări comportamentale vizibile?

Străinezii au institute de formare a cadrelor didactice (vezi Franţa) unde viitorii profesori indiferent de ruta intenţionată pentru profesionalizare, (după ani de studii fundamentale, apoi de profil în specialitate) trec prin creuzetul unei solide formări didactice (axiologice, metodologice, manageriale etc.). Fac practică serioasă, nu doar de ochii lumii şi de dragul notelor, abia după ce ÎNVAŢĂ, trec „la catedră”…

Cam aşa ceva ce se plănuia acum nişte ani şi pe la noi, într-o manieră atunci suicidară, vizavi de înfiinţarea unui soi de masterat pedagogic, ca singură rută de selecţie şi de profesionalizare a cadrului didactic (pe măsura disciplinelor sau competenţelor sale). Idee readusă în discuţie cu ocazia zbaterilor privitoare la noul pachet legislativ al învăţământului românesc. Apoi totul a revenit la „normalitate”, menţinându-se stabilitatea unui „sistem performant” „de la natură”.

Niciun comentariu: