sâmbătă, 30 octombrie 2010

Competenţe pentru viaţă

Însemnarea asta-i cu dedicaţie. Pentru toţi cei cu care am interacţionat în ultimele 1234 de zile.

Să vorbim, să scriem, să înţelegem şi să fim înţeleşi mai bine

http://www.verbix.com/

http://publications.europa.eu/code/ro/ro-000100.htm

http://diacritica.wordpress.com

Să (ne) fie mai uşor

http://www.test-e.ro/

Să ne fie mai bine

http://www.bugetulfamiliei.ro. Sau http://www.scoaladebani.ro, însă cu foarte mare atenţie la tot ceea ce e scris cu caractere mici… :) Or http://www.scadenta.ro/ şi multe altele.

Rămâne doar să „să fim mai buni”!

Despre asta, curând, foarte pe larg… Până atunci, am o vorbă despre noi şi lumea în care trăim. Sau despre mine şi cea în care cred că aş putea, totuşi, supravieţui.

vineri, 15 octombrie 2010

A fi ludic


Ne jucăm?

Te joci cu mine?

Şi noi când ne jucăm?

Pentru unii, distanţa de la vorbă la faptă nu e chiar atât de lungă.

Mai ales atunci când dincolo de traista erotetică se află nevoia reală a celei mici. Şi când, uneori, sunt copleşit de responsabilitatea pe care mândra mi-o delegă foarte elegant…

Nu ştiu alţii cum sunt. Însă ştiu prea bine cum e pe la alţii. Diferit de cum e pe „la noi”, unde părinţii sau bunicii îşi păzesc copiii. Iar gardienii şi paznicii, spaţiile de joacă. De cine, din ce cauză şi cu ce scop, încă nu am reuşit a înţelege…

Am încercat în câteva rânduri să negociez cu personajele în cauză. Instalaţiile specifice, pentru a putea fi comercializate şi utilizate trebuie să facă faţă unor expertizări de calitate, la ieşirea din fabrică. Nu ştiu dacă asta se întâmplă la punerea lor în funcţiune şi nici nu am ochit vreodată personal specializat în exerciţiul mentenanţei… Dar asta e o altă discuţie!

Cum spuneam, rostul dotărilor din spaţiile de joacă este să fie folosite. Cu simţul răspunderii, cu moderaţie etc. Dar să fie folosite! Unele nu sunt proiectate să susţină mase de peste un anumit număr de kilograme însă (cele mai multe) stau în vânt, ploaie şi ger şi trebuie (!) să reziste. Inclusiv adulţilor!

Pentru că despre adulţi este vorba în rândurile de faţă. Despre mine, care-mi însoţesc copilul la joacă. Despre tine şi despre copilul cu care te joci, nu (doar) îl supraveghezi. Sau despre orice persoană sănătoasă la minte şi la trup.

L-am citit pe Berne. Nu strig discriminarea la care sunt supuşii adulţii :), comparativ cu cei mici. Prefer să nu judec comportamentele sau statutul celor ce şi-au asumat responsabilitatea de vătaf comunitar sau social. Şi nu comentez prestaţia instituţiilor publice, a implicării cetăţeneşti sau preocupările contemporanilor.

Mă gândesc la cum şi unde se joacă „cei mari”. Pun laolaltă termeni ca „reformă”, „curriculum”, „evaluare”, „politici”, „sistem” şi „performanţe” sau conceptele de care uzez în existenţa profesională curentă. Şi mă întreb dacă nu cumva răspunsuri la întrebări nu pot găsi oare în parcul din faţa propriei case părinteşti…

Însemnare predefinită, publicată automat.

marți, 5 octombrie 2010

Şedinţă cu elevii

Cum bot sa imi pot bate joc de invatatoare? cum cum pot sa o fac sa plece din clasa fara sa cheme directoarea?

Întreabă un copil în cea mai mare reţea de socializare online din România…

(Mulţumesc, Mère Lo!)

Însemnare predefinită, publicată automat.

joi, 30 septembrie 2010

Curriculum de gherilă

Primesc într-o dimineaţă mesaj românesc pe mail. Cel cu puştoaica aia căreia Maxihard îi dă bani de pomană… (Vezi detalii aici!)

Dincolo de cele vreo 10 replici şi de mesaje în care erau conţinute grămezi de adrese printre care şi a mea, mă intrigă teribil lipsa de discernământ. Simptomatică în cazul personajelor ce „pregătesc elevii pentru viaţă” (1), foşti clienţi în proiecte care ţinteau tocmai dezvoltării gândirii critice (2) şi care nu ratează nici o ocazie de etalare a prestigiului social (3), aşa după cum o arată în amprenta digitală a unuia dintre ele.

prof. XYZ, Colegiul National A.B, Cucuieţi
MENTOR in
Proiectul Dezvoltarea Profesionala a Cadrelor Didactice prin Activitati de Mentorat
implementat de
Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului
prin
Unitatea de Management a Proiectelor cu Finantare Externa
in parteneriat cu SC [Praştie educaţională], SC [Vaidenoi] SRL

Însemnare predefinită, publicată automat.

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Stadii doctorale

Îmi scrie o tânără, şefă de promoţie la şcoala generală :), liceu şi cursuri de licenţă. În ultimele două cazuri, 10 pe linie…

Fata mai are nişte studii pe afară, e un profesionist de mâna întâi în la locul de muncă şi e strălucitoare, din punct de vedere al capacităţilor intelectuale. Şi s-a chitit la nişte studii doctorale la Universitatea din Bucureşti în facultatea pe care a absolvit-o.

Sunt ţ-şpe îndrumători de doctorat în facultate şi 10 pentru ceea ce mă interesează pe mine. Dintre ei, doar cu vreo 2-3 aş fi putut lucra omeneşte. Iar dintre ăştia, opţiunea era una singură!

Aşa că i-am scris doamnei la începutul lunii. Şi (surprinzător!) îmi răspunde… Îmi mulţumeşte pentru că m-am gândit la ea, ca s-ar bucura dar că e cam târziu şi că trebuia să fac asta înainte de Septembrie că acum are deja 14 oameni înscrişi şi că e competiţia acerbă…

Dincolo de toate pe câte le ştiu, m-am făcut că nu pricep şi-i răspund mândrei cu o întrebare:

14 oameni în toţi anii? Sau doar anul ăsta are 14 clienţi?

Şi poate tocmai pentru răspunsul era previzibil, drăgălaşa mă întreabă şi ea:

Oare studenţii străini, mobili sau nu, când candidează pentru ceva, se duc mai întâi să caute omul sau îşi lucrează ideile, teza şi restul?


Însemnare predefinită, publicată automat.

luni, 20 septembrie 2010

Inabilităţi de comunicare

Se-ntâmpla toamna trecută…

- Uite, vreau să-mi faci şi mie un afiş. Un formular pentru şedinţa cu părinţii, care să laşi loc…

- Pe care! Sau în care. Formular, afiş… mă rog, pe sau în care. Vezi cazul acuzativ, funcţia de atribut, prepoziţiile…

- Bine, pe care voi completa eu de fiecare dată când e şedinţă. Dar cu distanţă între alea…

- Care alea?

- Între cuvinte.

- Între care cuvinte?

- Alea unele sub altele…

- Aaaa, deci între rânduri!

- Da, aşa… între rânduri. Aşa e bine! Iar sus, în colţ, scrie…

- În colţul ăla…

- Şi mă uit în stânga, acolo unde tavanul ţine de vorbă peretele şi fereastra…

- În colţul ăla al camerei, în colţul matematicienilor…?

- Nu, în colţul din stânga paginii, sus…

- Aaaa, aşa…

- Scrie „grupa dalmaţienilor”

- Scriu.

- Nu, cu ghilimele!

- Unde?

- La dalmaţieni.

- Huh? Păi de ce?

- Pentru că aşa se numeşte.

- M-am prins. Dar de ce ghilimele?

- Pentru că aşa se scrie?

- De ce se scrie aşa?

- Ştii ce? Las-o baltă!

- N-am zis că nu scriu. Am întrebat doar de ce preferi să pun ghilimelele?

- Şi literă mare!

- Majusculă, adică?

- Da, majusculă.

- Unde?

- Peste tot…

- Peste tot pe unde? Toate cuvintele? Toată pagina?

- Nu, la ambele cuvinte.

- Iniţială, de ce iniţială?

- Pentru că aşa se numesc…

- Da, aşa se numesc locuitorii Dalmaţiei. Respectiv exemplarele rasei de câini cu acelaşi nume. Tu însă scrii „bucureştean” cu majusculă? „Dobrogean” cu literă mare? „Român”, cu majusculă, altfel decât la începutul enunţului?

- Toată lumea scrie aşa. În toată grădiniţa! Grupa florilor, grupa iepuraşilor…

- Şi astea toate între ghilimele?

- Normal!

- Nu-i normal, e doar previzibil şi de înţeles. Sunt aproape sigur de asta! Care este însă norma ce fundamentează grafia în situaţia dată?

- Toată lumea scrie aşa! Aşa se scrie! Cu ghilimele!

- Uite, hai să deschidem o carte de specialitate şi să vedem când anume se folosesc ghilimelele şi de ce. Şi ce anume marchează ele.

- Aşa face toată lumea? Nu pot să mă trezesc eu mai deşteaptă să fac altfel!

- Ştiu şi eu… Poţi însă face o chestie sănătoasă: să nu te mai doară la bască de legităţile interne ale limbii, de convenţii şi de corectitudine. Şi, în acelaşi timp, să vă plângeţi mai puţin de tânăra generaţie agramată, fără respect faţă de tot - inclusiv comunicarea scrisă, prost echipată încă dinainte de alfabetizare.

Şi-n spatele meu s-a trântit o uşă. Încă una, din şirul celor care, în mod previzibil, li se închid (de data asta în faţă!) unor cohorte de obiecţi ai grădiniţei (şi, mai apoi, ai şcolii) româneşti.

Însemnare predefinită, publicată automat.

miercuri, 15 septembrie 2010

duminică, 1 august 2010

De vacanţă

Departe de a fi o realizare cinematografică notabilă, un film emoţionant, o istorie reală şi (mai mult) o genială epopee metodologică. Şi un elogiu răbdării, acceptării, devotamentului şi înţelepciunii…

Şi tangent subiectului, o altă producţie de maximă intensitate dramatică şi notorietate.

miercuri, 21 iulie 2010

Vacanță extrașcolară

În parcul din inima ariei metropolitane o mulțime de copii supravegheați de animatori educaționali ședeau joi în apă. În jeturile de apă ce ies din pavaj... Sunt îmbrăcați fie în costume de baie, fie în pantaloni scurți și tricou și se bucură de repetitivitatea senzațiilor ce înfrâng multele grade ale amiezii, cu tot cu umiditatea aproape insuportabilă.

Vineri, în fața centrului comercial din vecini, scenă aproape similară. După ce s-a jucat prin bălțile din apropiere, un ciutan de 1 an și jumătate sau 2 se distrează copios cu presiunea apei ce țâșnește dintre pavele. Lângă el bunica are grijă să-l asiste și să-l motiveze, încurajându-l să obosească. Fără nici un fel de grijă pentru hainele ude, pentru pantofii fleașcă sau pentru riscuri.

Iar eu stau și mă gândesc la poporul ce-mi aglomera parcul din fața casei, la atitudine și credințe motivatoare, la bucuria vieții și la atât de nocivul NU AI VOIE.

***

Copiii ceva mai mari intră în vacanța de vară undeva la finalul lui Mai. Apoi, pentru unii dintre ei, încep activitățile remediale, cărora americanii le spun summer school. (Și-ți propun să nu te limitezi la simpla traducere a termenilor, pentru că lucrurile diferă nițel mai mult.)

***

Actori sau nu în filmul ăsta, cei ce compun grupul țintă al sistemului educațional obligatoriu mai au după finalizarea cursurilor respective încă vreo 3 săptămâni de vacanță efectivă. Care se trăiește... atipic, în raport cu realitatea românească.

În primul rând, popor grămadă în librării. http://www.booksamillion.com/, http://www.borders.com/online/store/Home și http://www.barnesandnoble.com/, ultima accesibilă și vie chiar și după ora de închidere a celor mai multe dintre magazinele din preajmă.

Apoi, versiunile online ale http://www.schoolbox.com și http://michaels.com/kids-crafts-and-activities, care mă așteaptă și pe mine. Și unde m-aștept și ca vânzătoarele să intre la bănuieli zilele viitoare... :)

sâmbătă, 10 iulie 2010

Handicapul academic

Din aventurile performanței și desăvârșirii universitare, în preumblare prin România foarte contemporană:

"Nu este acceptabil să aveți doar bibliografie în română. Având în vedere decalajul științific de aproximativ 5 ani între lucrările interne și cele publicate la nivel internațional, lucrarea dvs. va fi considerată cu 5 ani în urma dezvoltării tematicii în literatura de specialitate la nivel internațional".

Din ghidul de redactare a lucrării de disertație, SNSPA, 2010.

(Săru-mâna. L.E.!)

miercuri, 30 iunie 2010

„Educaţie” intraprenorială


Sună telefonul acum câteva zile. Numărul părea doar cunoscut însă nu-l aveam în agendă…

- Hei, Andrei. Ce mai faci? [Fostă colegă de facultate şi master, în prezent doctorand, inspector şcolar şi eroină a câtorva întâmplări pomenite de mine aici în blog] sunt… Poţi să vorbeşti?

- Aaaa… Te ascult.

- Eu te ştiu pe tine că eşti aşa… afacerist. Nu?

- Huh? Cum sunt?

- Aşa, dezgheţat…

- …

- Uite, vreau să-ţi propun o afacere. [Şi recunosc că, pentru o clipă, chiar am crezut că femeia vrea să se apuce de lucruri măreţe… vreun proiect, iniţiativă cu greutate şi de impact.] Aş vrea să ne întâlnim o oră joi, dacă poţi.

- Afacere, zici?

- Da, o oportunitate de ultimă oră. E o chestie…

- De spre ce e vorba?

- Nu-ţi pot spune acum, la telefon.

- Înţeleg… Atunci, ce industrie?

- Cum adică? Nu e industrie. E…

- Sector de servicii, ca să zic aşa…

- Aaaa, wellness. Ştii ce e aia?

- Hmmmm… Te ascult.

- Deci e recentă, de vreo lună a intrat în ţară treaba asta şi e grozavă. Se fac bani mulţi-mulţi…

- Păi tu munceşti pentru bani? Cu asta mă motivezi tu?

- Păi nu, dar sunt bani mulţi… foarte mulţi… şi se câştigă foarte uşor.

- Bun… Zi-mi doar, MLM?

- Măi, nu pot… Nu e chiar MLM. Dar, aşa, ca informaţie… e franciză. Ştii ce e aia franciză?

- Franciză sau franşiză?

- Errr…

- Deci nu e MLM. Dar tu mă suni pe mine…

- Da, ştiu că eşti deschis… Joi la 5 poţi?

- Huh, nu pot. De fapt, nu cred… Ăsta-i numărul tău? Pot să-l reţin?

Fireşte că nu l-am păstrat. Eram prea preocupat să mă minunez de discursul unor „academici” histrionici obositori şi de peroraţiile lor apropo de profesionalizarea meseriei de manager şcolar. De „noul val” în „educaţie”. De formarea resursei „umane”.

Şi să mă-ntreb dacă Spiru Haret avea mijloace alternative de sporire a veniturilor, de exemplu… Dom’ ministru, dvs. acolo ce soluţii profitabile propuneţi?

joi, 10 iunie 2010

Crizele educaţiei în criză

Noi muncim, noi nu gândim

31 mai 2010, ziua mişcărilor sindicale. Pe uşa şi ferestrele secretariatului Facultăţii de … - Universitatea din Bucureşti, stă scris cu litere mari: GREVĂ GENERALĂ JAPONEZĂ.

Înăuntru, funcţionarele. Fără banderolă, fără nimic… Stau. Vine un şef de catedră să încerce marea cu degetul: „Ştiţi, oamenii ăştia au de lucru, s-au învoit de la serviciu, mâine poimâine trebuie să intre în examene…” Răspuns cu uşa întredeschisă: „Nu putem, ne pare rău”.

Vine unul dintre prorectorii universităţii: „Ştiţi, greva japoneză presupune prezenţa la locul de muncă şi doar protestul simbolic, fără încetarea activităţii… Ce soluţii oferiţi la schimb? Ce facem cu studenţii?” De data asta, răspunsul vine de dincolo de uşa închisă: „Nu ştim! Nu e problema noastră…”

Noi (doar) muncim

Ştiai că studenţii la cursurile de master (de exemplu) trebuie să prezinte în dosarul pentru înscrierea la concurs inclusiv actele de studii anterioare? Care acte se află deja în posesia secretariatului… Adică omul vine la coadă, ia actul, se duce şi legalizează o copie apoi vine şi redepune cele 2 documente la aceeaşi ferestruică prin care a luat originalele.

Pentru ce anume? Din ce cauză? Cum ce scop?

Întreb aşa, ca exerciţiu… Pentru că după ce studenţii şi-au luat ore libere de la slujbe, după timp şi bani plătiţi pe taxele notariale, aceleaşi funcţionare devin foarte relaxate: „Păstraţi copiile legalizate. Nu avem nevoie de ele…”

Noi (chiar) muncim… gândim

Strict autentic, aceeaşi facultate a Universităţii din Bucureşti, 2 iunie 2010.

Sună o foarte probabil viitoare absolventă a studiilor de licenţă la profesorul coordonator al lucrării. Răspunde secretara: „Ştiţi dl. profesor e foarte ocupat şi are mult de lucru. Citesc acum lucrarea dvs. şi până diseară vă fac şi referatul de care aveţi nevoie pentru depunere…”

vineri, 28 mai 2010

Expertiza în „educaţie”


- Soldat, ce-ai făcut înainte de a te înrola în armată?

- Am făcut un liceu şi două facultăţi.

- Bravo soldat, eşti un om cu carte.

- Nu, domnule, sunt inginer constructor!


(Săru-mâna, L.E.)

luni, 24 mai 2010

Trusa de ultim ajutor


Zilele trecute, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul „legii educaţiei”. Subiect despre care am ales să nu mă exprim până acum, din varii motive… Punctez însă azi.

Fără nici un fel de ocolişuri, foarte onest… nu pricep! Mi-e greu să–mi apropii argumentele şi nemulţumirea celor înfuriaţi de dl. Funeriu. Dar nu înţeleg nici extazul multora dintre cei ce au adoptat puncte de vedere favorabile propunerii legislative ulterioare (la acel moment dat).

În egală măsură, pot înţelege doar o parte dintre reacţii … Şi poate mi se pare mie, însă în cele mai multe dintre situaţiile în care s-au produs schimburi de idei, înfruntarea surdă, platitudinile şi redundanţa au prevalat în faţa simţului realităţii.

Noua lege a învăţământului

Îmi pare mai mult decât forţată ideea de „lege a educaţiei”. Cum ar arăta oare proiectele normative de „lege a sănătăţii”, „lege a alimentaţiei” ş.a.m.d.?

De te vei grăbi să-mi răspunzi că educaţia înseamnă… te-aş mai ruga să te mai gândeşti. Fac recurs la onestitatea faţă de realitate şi, în primul rând, la proprietatea termenilor.

Documentul care a înfierbântat expectaţii şi neputinţe este doar noua lege a învăţământului. Noul cadru legal în care se doreşte a funcţiona sistemul naţional de învăţământ. Atât şi nimic mai mult!

Mă străduiesc să înţeleg consumul de energie, de timp şi de nervi pentru îmbunătăţirea sistemului. A nu se înţelege de aici că agreez felul în care funcţionează mecanismele actuale. Dar dacă vorbim de criză, aceasta nu este a „sistemului”! Toate problemele referitoare la finanţare, la personal, autoritate şi mijloacele de control sunt doar aspectele vizibile, pur formale. Iluzii închipuite, zic eu…

(Dez)baterile din o arată cu prisosinţă, în opinia mea. Pentru deşi probabil ar putea împlini anumite sincope „ale sistemului”, noua structură oferă răspunsuri doar la nevoile acestuia: justificarea investiţiilor, reducerea interferenţei politicului în administraţie, scoruri onorabile în evaluările internaţionale, poate procente mai mari pentru cei ce urmează a fi integraţi în piaţa muncii etc.

De fapt, ştii cui anume răspunde „legea educaţiei”? Celor care apar prin presă, la diversele întâlniri publice (conferinţe, simpozioane etc.) şi furnizează opinii experte despre incapacitatea sistemului. Despre cum şi din ce cauză merg şi ies prost lucrurile. Responsabilii sistemului, administratorii şcolari şi specialişti cunosc în detaliu nu doar motivele ratării şi au şi gata pregătite şi soluţiile pentru orice. Pe care însă nu le pot transforma în rezultate… din vina „sistemului”.

Iar noua lege a învăţământului ajută… În primul rând celor ce ridică din umeri şi oferă explicaţii. Nu implementare! „Sistemul e de vină” iar noua propunere legislativă e necesara frecţie la picior de lemn: lipsa de voinţă politică, de viziune şi de determinare.

Legităţile educaţiei

Exerciţiul meu empatic ar fi fost altul în prezenţa unor discuţii ce ar fi explorat teme precum atractivitatea scăzută a şcolii, a reprezentărilor asupra sistemului de învăţământ, autosabotajul şi lipsa de credibilitate a actului de educaţie, submotivarea educatorilor, instabilitatea şi agresiunea excesului birocratic asupra procesului de învăţare, ergonomia învăţării (timp, conţinuturi, metodă), primenirea curriculară (ce învăţăm, de ce şi pentru ce, cât şi cum), alternative educaţionale şi educaţie nonformală, formarea iniţială şi continuă a personalului, evaluările şi examinările autentice etc.

Cu sabia „sistemului” deasupra capului, cele mai multe dintre interacţiunile celor „din sistem” se finalizează cu bocete prelungite şi lamentări băbeşti. Oamenii îşi răscolesc frustrarea, spaimele şi nefericirea, înjură cu năduf apoi se amăgesc evazionând printre cataloage sau prin cancelarii profesorale. Mai pun de un proiect, îşi mai trag o diplomă de participare şi-i expediază rapid pe neofiţii ce îndrăznesc a exprima puncte de vedere, dorinţe sau nevoi care nu alimentează egoismul colectiv şi interesul propriu. Apoi, la fel de buimăciţi, intră în clase şi… îţi poţi imagina ce fac acolo.

Niciodată… mă rog, foarte rar interesează „dotările” pe care le livrate absolvenţilor. Iar dacă se întâmplă cumva acele „abordări la firul ierbii”, inerent se ajunge iar la nevralgiile sistemice… Aproape deloc nu aud vorbindu-se despre nevoi, necesităţi şi trebuinţele beneficiarilor aceluiaşi sistem educaţional (educabili, societate etc.) sau despre dispozitivele ce ar putea să le împlinească. Încerc să-mi aduc aminte dacă şi când am luat parte la „făcut de lucruri” despre abilităţile cu care îi echipăm pe cei pe care îi educăm. Despre cum construim atitudini, cunoaştere, despre cum structurăm identitatea individului sau reprezentările despre realitate. Despre cum oamenii sunt pregătiţi, învăţaţi şi susţinuţi să aibă sens, încredere şi demnitate.

În acelaşi timp, uzăm de clişee şi de proptele pentru a ne amăgi că şcoala „transmite cunoştinţe” şi „formează competenţe”. Că „pregăteşte pentru viaţă”, „te învaţă” şi „îţi dă o meserie” dar (de fapt) alimentează temeri, consolidează .

Decantând, „sistemul” funcţionează pe baza acumulărilor de informaţie şi de note mai bune. Nu pentru binele omului pe termen lung, nu pentru cunoaşterea de sine şi înţelegerea cu tine însuţi/însăţi şi cu ceilalţi. Nici o vorbă despre cum să gândeşti, să comunici şi să trăieşti sănătos în mediul tău şi în realitate.

Un sistem împotriva „sistemului”

Prin natură şi cultură, sunt pozitiv şi optimist. Puţine sunt acele zone în care permanenta chestionare şi circumspecţia ce duce un pic către nihilism transformă realismul sănătos într-un pesimism crunt. Iar sistemul de învăţământ românesc este, din nefericire, undeva în capul unei astfel de foarte scurte liste…

De schimbare este nevoie. Şi de schimbarea „sistemului”. Dar semnalele că modificarea asta ar produce rezultate şi efecte pozitive (chiar şi pe termen scurt), în lipsa celorlalte preocupări deja enunţate, le resimt ca fiind extrem de anemice. Pacientul este „pe perfuzii”, oricât de bine intenţionat este actualul ministru… Iar schimbarea de profunzime comportă riscuri (serioase) în faţa cărora, cu câteva excepţii, nu reuşesc să identific personaje publice care să şi le şi asume.

Asta în ceea ce mă priveşte! Dacă mă uit însă la mişcările sociale actuale şi la starea de spirit a celor „din sistem”, noua propunere legislativă are cu atât mai puţini susţinători. Iar distinsul domn Funeriu (care, fie vorba între noi, îmi place enorm!) a reuşit performanţa meritorie de a produce un document ale conţinuturi i-au ridicat în cap aproape reprezentanţii tuturor categoriilor socio-profesionale vizate de proiectul său.

Iar asta nu-i deloc de neglijat… Să fie oare asta şi şansa pentru reuşită?

joi, 20 mai 2010

Artificialisme educaţionale


Acum vreo câteva zile făceam lucruri cu nişte omuleţi aproape majori, toţi liceeni. Când m-au trosnit cu „meseria noastră e să fim elevi”… Iar mie-mi venea să mă urc pe bec!

Şi-am povestit despre asta a doua zi, între prieteni. Ce m-au întrebat dacă nu cumva cartea de muncă a elevului e carnetul de note. Iar eu mă făceam că nu pricep… „Păi nu e carnetul de note e oglinda elevului?”

duminică, 16 mai 2010

Materialismul dialectic şi didactic



În mod sigur ai tot auzind vorbindu-se despre gândirea critică. Sau despre dezvoltarea gândirii critice. Sau despre altele, în spiritul ăsta… Hai să te-ntreb: cine ar fi cel mai sănătos (din punct de vedere al pregătirii, cunoaşterii, competenţei) să se ocupe de asemenea treburi?

Şi-ţi spun să de ce am ridicat provocarea… Azi dimineaţă manevram nişte liste cu nume. Experţi în diverse, artişti ai reformelor „în educaţie” din România ultimilor 20 de ani. Asta şi raportat la pledoariile cu gust de azbest, cu „viziunea sistemică”, „raporturile de cauzalitate” sau cu exersarea gândirii critice pe care (doar) o propovăduiesc cei mai mulţi dintre ei.

Şi m-a frapat o chestie pe care am enunţat-o mai sus sub formă de întrebare, uitându-mă cruciş la efectele transpiraţiei şi oboselii „sistemului”. Ştiţi domniile voastre cam ce formaţie iniţială (specializări, activitate profesională) au, în proporţie covârşitoare, „formatorii de opinie” şi specialiştii în educaţie? Sau măcar puteţi presupune cam în ce ev li se întâmpla devenirea?

miercuri, 12 mai 2010

Bonusuri extrasalariale



Povesteşte o pretenă despre taică-său care (june fiind, în pragul admiterii la facultate) se duce-acasă la părinţii agricultori şi le comunică marea veste: vrea să studieze istoria.

Părinţii îl privesc lung, foarte miraţi:
- Facultatea de istorie?
- Da, facultatea de istorie.
- Şi ce-o să faci când termini?
Iar omul dă să răspundă despre cum îşi imagina el viitorul. Însă e oprit pe dată:
- Cum să faci istorie?! Să ieşi profesor? Ce poţi să faci la şcoală în afară de furat cretă?

sâmbătă, 1 mai 2010

Economia de cunoaştere


Diploma de neparticipare, partea a VII-a şi ultima. Continuare de aici

Am preferat să nu punctez în serialul ăsta tumorile sistemice şi mizeriile administrative (conştiente şi voluntare), parazitoza instituţională şi managementul cavernos. Şi nici să nu tratez două teme (specifice subiectului) ce merită un alt fel de abordare: producţia ştiinţifică şi guvernanţa universitară. Probabil într-o altă ocazie, când voi extinde şi discuţia pe care am să o rezum imediat…

În episoadele anterioare am încercat să evidenţiez că studentul nu contează. Că individul nu contează… Celălalt? Nu există!

Nu reuşesc să-mi explic cum de o şcoală care învaţă despre şi despre relaţii e un contraexemplu atât de clar pentru ceea ce înseamnă interes faţă de om. Contramodel pentru comunicare şi pentru binele pe termen lung al celui care (până la urmă) îţi e „client”. Contraindicaţie pentru cunoaşterea şi înţelegerea celui cu care interacţionezi, pe care se presupune că-l „formezi” să-ţi fie concetăţean, coleg sau camarad.

Nu reuşesc să înţeleg existenţa şi persistenţa fenomenelor faţă de care manifest un maximum de sensibilitate: toxicitatea comunicaţională şi modelele defectuoase de comunicare, stilul interacţional invaziv şi agresiv, discursul disculpativ sau culpabilizant, lipsa cooperării şi a colaborării, directivismul şi autoritarismul managerial, precara sănătate organizaţională, absenţa integrităţii emoţionale şi mintale, (de)construcţia cunoaşterii… etc.

Iar faţă de privinţele-astea de mai sus şi de cele scrise (poate prea apăsat) nu-s deloc flexibil sau tolerant! Şi n-am nici un fel de reţinere în a-mi îndrepta spatele, a privi fix şi a grăi clar şi scurt despre: dezagregarea demnităţii umane. Genocid prin „educaţie”…

[29 decembrie 2007]

luni, 26 aprilie 2010

Dezorientarea profesională


Diploma de neparticipare, partea a VI-a. Pentru conformitate cu 1, 2, 3, 4, 5

Nu am reuşit niciodată să înţeleg fanfaronada vizavi de orientarea profesională, consilierea şi încurajarea proiectului de dezvoltare personală a studenţilor, acolo unde există aşa ceva. Îmi amintesc cum o mare parte dintre profesori sau înalţi funcţionari universitari se pretează la o inutilă paradă a propriilor merite sau performanţe profesionale academice „de etichetă”.

Paradoxale nu sunt însă reuşitele individuale cât misterul pentru care nu integrează în exerciţiul didactic curent bunele obiceiuri ce se reclamă ca făcând parte din bagatele profesionale respective. De ce livrează studenţilor sarcini de lucru bizare? De ce pe durata cursurilor şi seminarelor se discută în termeni atât de puţini despre „a putea să fii” şi „a putea să faci”? De ce în anul I, de exemplu, bieţii „boboci” sunt momiţi cu servicii de consultanţă, „cabinete de consiliere” sau alte inserţii profesionale colorate (de altfel, greu de imaginat) în absenţa oportunităţilor pe care nimeni nu le oferă sau popularizează?

Sau, ca să spun altfel, câţi dintre profesori mediază accesul la aceste oportunităţi? Câţi familiarizează studentul cu piaţa muncii? Câţi înţeleg să propună trasee de dezvoltare sau conţinuturi care să formeze competenţe specifice unei anumite slujbe? Câţi se preocupă de competenţe, de formarea şi îmbunătăţirea lor? Cum?

Te vei grăbi poate să spui că e interesul educabilului. Sunt însă foarte reţinut în a afirma că absolventul de liceu e suficient de hârşâit să priceapă altă lume decât aceea a mersului la şcoală, respectiv facultate. Este însă (în tradiţia proastei construcţii identitare) îndopat cu stimulente şi cu obiective, fără a-i fi furnizate modele, fundamentări şi substanţa necesară motivării şi cristalizării interne.

– va urma –

[29 decembrie 2007]