luni, 1 februarie 2010

Interacţiuni pseudoeducaţionale


Învăţământul preuniversitar se relaxează, pentru o săptămână. Apropo… ce face şcoala când e-n vacanţă?

Ce se întâmplă cu spaţiul şcolar cât elevii şi profesorii sunt în vacanţă? Ce se petrece în sălile de clasă or în cele anexe atunci când nu se întâmplă activităţi didactice sau administrative? Mijloacele de învăţământ, dacă sunt, cu ce-şi ocupă statul degeaba? Ce fac cadrele didactice mai bine de 100 de zile pe an, în vremea vacanţelor şcolare?

Să mai întreb? Ce face administraţia unei şcoli „fără posibilităţi” când trebuie să demareze lucrările de amenajare sau reabilitare a clădirii sau mobilierului? Ce anume intenţionează conducerea unei şcoli când bat în geam scorurile de promovabilitate extrem de scăzute? Care li-s simţirile cadrelor didactice în elevi sau foşti elevi îngroaşă rândurile de „pierde-vară” din cartier? Ce gânduri însoţeşte personalul didactic confruntat cu comportamente marginale (nu rareori la limita delincvenţei) de zi cu noapte? Ha?

Acum nişte ani, în mai multe rânduri, am reuşit să fundamentez o reconstrucţie de paradigmă. Obiectul îmi era foarte drag, în ciuda mulţimii de clişee: „şcoală şi comunitate”, „comunicare”, „relaţii”, „parteneriat”, „cooperare şi colaborare”, „atitudine”, „soluţie”, „mobilizare comunitară”, „şcoala suflet al societăţii”, „şcoala aparţine comunităţii” etc.

Încă mai cred… Cred că şcoala răspunde unei nevoi interne de construcţie internă a elevului, indiferent de vârstă. Cred că „şcoala generală” nu are alt scop decât să (re)producă relaţii sociale sănătoase şi indivizi capabili să le întreţină. Că absolvenţii de şcoală generală nu trebuie să fie doar în posesia competenţelor fundamentale de bază (necesare supravieţuirii), pregătiţi pentru accederea la un nivel de şcolarizare superior, cât să fie capabili de adaptare şi adecvare la realitate.

Mai cred că, în contextul polarităţii lui Tonnies, şcoala funcţionează ca verigă obligatorie pentru tranziţia dintre familie şi societate. Şi că o comunitate educativă sănătoasă este singurul mediu ce poate facilita creşterea.

La fel de bine, cred în reformarea statului şi în reconstrucţia societăţii. În nota asta, ţin la asumarea misiunii educative de către comunitate, de către actorii sociali din proximitatea fizică sau simbolică a furnizorilor de educaţie. Cred în responsabilizarea şi în responsabilitatea „vecinătăţii”, „a beneficiarilor” etc. în ceea ce priveşte administraţia şi luarea deciziei. Şi, nu în ultimul rând, mai cred că unităţile şcolare trebuie şi pot să răspundă nevoilor locale. (În special educative şi/sau educaţionale…)

În mod fundamental, diferenţiez comunitatea ca fiind o instanţă educativă. Şi nu e vorba aici (doar) despre „comunitatea şcolară” (educaţională) cât despre acea unitate socială care (indiferent de limite sau de context) funcţionează ca o comunitate educativă. Şi continuă să mă preocupe relaţiile şi mecanismele ce există la nivelul unei astfel de entităţi.

Asta în legătură cu mine… În realitate însă, avem 2 evidenţe: poezia ce garniseşte discursul public despre relaţia dintre părinţi şi şcoală (pe de o parte, nesecat izvor de platitudini or de idiosincrazie) şi „pragmatismul” sălbatic al responsabililor sistemului. Dacă (în primul caz) limba de lemn se poate trata cu întrebări bine ţintite, în ce-i priveşte pe creatorii de politici, pe decidenţi sau pe administratorii şcolari, exerciţiul curativ e mai amplu şi mai de durată…

Cu fiecare întindere la vorbă pe care o am cu managerii şcolari constat disperarea lor după „parteneriate”. Unde „parteneriatul” este un document semnat şi ştampilat, bun la mapa profesională a directorului şi motiv de mândrie în goana după imagine… Sau, în cel mai bun caz, un instrument prin care se mai pot realiza „dotări”, se pot obţine „sponsorizări” sau „se fac proiecte”. Obligatoriu, satisfacţiile sunt unilaterale iar beneficiarul este unul singur: instituţia şcolară, clădirea sau imaginea. Nu „procesul instructiv-educativ”, nu elevul, nu „comunitatea”… Obiectivele, efectele şi relevanţa unui astfel de demers se pierd în negura managerială iar valoarea adăugată ţine mai degrabă de metaforă decât de realitatea imediată. Iar unii directori de şcoli îşi exprimă frustrarea faţă de „posibilii parteneri” ce nu înţeleg „să ajute” sau „să aibă interes”… Cui şi cum să explici că partenerii sunt întotdeauna cel puţin 2, că există obiective, contribuţii, constrângeri şi câştiguri pentru fiecare dintre cei implicaţi?!

Pentru exemplificare, hai să cătăm doar la reacţiile cadrelor didactice faţă de orice iniţiativă de primenire a curriculumului sau faţă de orice intervenţie (nu neapărat bruscă!) „din exteriorul sistemului”. Nu-i treaba şi rostul meu să pun diagnostice şi să scriu reţete – în lipsa unei solicitări explicite :) – însă impresia de suficienţă, de atotcunoscător, de unic depozitar şi distribuitor al cunoaşterii, de instanţă morală şi de „buric al pământului” pe care o transmit „oamenii şcolii” (indiferent de încadrare şi de statut) este sabotaj clar. Tradus prin responsivitate extrem de scăzută, reticenţă şi obstinaţie, or prin reprimarea oricărei autoanalize, atât timp cât „se poate şi mai rău”. Iar dacă nu-i nimic de câştigat în plus, atunci de ce-ar merita deranjul?

Ceea ce încă ne scapă este că „parteneriatul” e o atitudine. Este comunicare, negociere, compromis. Este sensibilitate faţă de o nevoie, o problemă, o urgenţă. Este cooperare şi colaborare. Este relaţie, este interacţiune. Şi, mai degrabă decât „vorbire de vorbe”, este „facere de lucruri”. Este acţiune! Punere în comun de resurse, cu rost şi cu sens…

Mă rog… Poate fi! Ar putea fi toate cele de mai sus… Pentru că, de prea multă vreme, continuăm să evazionăm şi să ne amăgim cu bifarea unor obiective închipuite, cu rezultate inexistente şi cu efecte (încă) aşteptate. Şi ne-ar fi mai sănătoasă întâlnirea cu realitatea. Realitatea în care şcoala românească nu oferă nimic societăţii, nici comunităţii… Şi, aproape întotdeauna, nici ei însăşi.

[27 decembrie 2008]

2 comentarii:

Criss spunea...

Mare dreptate ai, Andrei! Dar...România nu-i America. Și nu spun asta fiindcă aș fi vreo admiratoare înfocată a Americii sau a sistemului. Trebuie să recunosc însă că există ceva ce-mi place foarte mult la americani: ușurința cu care au înțeles să se adapteze timpurilor. Se vede asta chiar din actul lor fundamental- Constituția. La noi lucrurile stau aproape invers. Dacă avem o problemă nu ne gândim serios să-i găsim soluții care să o rezolve ci care să o ocolească elegant pe principiul: n-o să schimb eu lumea! Principiu foarte păgubos care, aplicat în sistemul educațional, a dus la dezastrul de azi. Așa că despre parteneriate ce să mai vorbim! Unii (din păcate prea mulți) nu înțeleg nici măcar misiunea școlii. Se poartă ca niște mici dictatori, au fel și fel de interese, țin cu dinții de postul lor și nu-și înțeleg menirea atâta timp cât rostesc: „elevii ăștia nu mai învață nimic!” și trec mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Chiar și relația profesor - elev este tot un parteneriat și puțini profesori știu să facă acest parteneriat benefic. Fiindcă mă aștept ca adultul să fie cel care să aibă înțelepciunea de a-l face să funcționeze.

Andreï spunea...

Dacă avem o problemă nu ne gândim serios să-i găsim soluții care să o rezolve ci care să o ocolească elegant pe principiul: n-o să schimb eu lumea!

Perfect adevarat! Mai ales ca, de multe ori, problema cu pricina e chiar la noi...