luni, 1 martie 2010

Egalitatea de neşansă în educaţie

Undeva la începutul toamnei am stat la poveşti cu un amic ce deplângea (şi pe bună dreptate, zic eu) absenţa din agenda publică a unor subiect cu adevărat de interes pentru cetăţeanul conştient, contribuabil la bugetul de stat şi părinte, pe deasupra! M-am făcut că nu înţeleg şi, după ce am tăcut niţel, l-am lăsat să fie mai generos cu explicaţiile. Respectiv cu cazul băietului de 6 ani şi un pic care „la toamnă, merge la şcoala. Şi crede-mă, băi Andrei, că nu ştiu ce să fac! Unde-l dau? Că la şcolile de stat…”

M-am afundat şi mai adânc în fotoliu. Pe om îl cunosc de vreo 10 ani, la puţină vreme după ce dăduse lipsa provocărilor din urbea provincială de origine pe ocaziile de a-şi exploata inteligenţa practică şi de a se bucura de oameni or lucruri pe seama dorinţelor sau nevoilor sale. S-a căsătorit, a renunţat la chirie şi a cumpărat o garsonieră, apoi a început să amâne călătoriile şi vacanţele pentru a se bucura de profiturile micii sale afaceri cu produse alimentare (producţie, distribuţie, vânzare). S-a mutat într-un apartament de 3 camere pe care l-a amenajat după bunul gust al soţiei, au avut primul copil, apoi o maşină de teren, apoi încă un copil. Şi-n cele din urmă, o vilişoară într-un cartier select al capitalei, cu preţul vacanţelor (doar) de sărbători, al unor evadări ocazionale, nu prea departe, pentru doar câteva zile. Şi fireşte, al creşterii gradului de confort, al unui maldăr de jucării, de cărţi, filme şi alte resurse „formative” pentru cei mici.

Pentru câteva secunde l-am privit fix încercând să citesc şi dincolo de ridurile mai noi şi mai accentuate din jurul ochilor. Şi, în cele din urmă am zâmbit. Aveam şi de ce, lipsit fiind de orice griji şi responsabilităţi parentale, încă mulţi-mulţi ani de aici înainte… :)

Omului din faţa mea însă nu-i venea a râde. Şi nici eu nu vedeam pe unde se ascundeau soluţiile… Sau cum puteam să-i fiu de folos omului ăstuia care chiar avea nevoie de (cel puţin) un răspuns pe care să-l înţeleagă şi de beneficiile căruia să se şi profite.

Istoria neromanţată a libertăţii (pieţei)

Îmi amintesc surprinderea colegilor francezi când le-am povestit nu doar despre şcolile confesionale apărute în România la mai puţin de un deceniu de la schimbarea regimului politic şi economic de la Bucureşti cât despre cele „de stat” (la momentul respectiv) ce găzduiau furnizori de educaţie care livrau conţinuturi alternative etnicilor iordanieni, de exemplu. „Adică, în şcoala publică oamenii ăia închiriază clase să-şi predea ei învăţătura lor?”, mă întreba republicanul universalist de vreo 60 de ani ce a condus şcoli franţuzeşti în vreo 4-5 locuri din lume…

Îmi pare mai mult decât interesant ce s-a petrecut atunci când haosului normativ românesc intersectat cu sălbăticia capitalismului autohton. Aproape la fel de interesant pe cât a fost (şi a continuat încă să fie, deşi mult diminuat) sistemul educaţional paralel constituit de orele suplimentare pe care le denumeam „pregătire”. Şi nu doar la disciplinele de excelenţă sau la cele pentru care se susţineau probe de examen la accederea în liceu sau facultate ci chiar pentru activităţi remediale la „informatică”, „muzică” sau „arte plastice”. Şi asta chiar din clasa a V-a, a VI-a sau a IX-a!

La fel de interesant poate fi când şi unde (ca zonare geografică şi ca areal urban) au apărut primele „afterschool” de pe la noi. La început în Bucureşti, apoi în oraşele mari în care începuse să „duduie economia” (a), să se simtă primele efecte ale începutului de bunăstare (b) şi să se numere procentele mai mari de urmaşi ai „decreţeilor” (c). Care „afterschool” erau, în fapt şi în mare parte (atunci, la începuturi) nişte grădiniţe cu program prelungit private, înregistrate (cele mai multe dintre ele) ca furnizori de programe de asistenţă şi îngrijire a copiilor, nicidecum ca instituţii de învăţământ preşcolar. Era aproape imposibil, dacă e să aruncăm o privire peste condiţiile extrem de drastice ce trebuiau îndeplinite în vederea avizării lor ca atare.

Aproape imediat, pe fondul crizei de locuri din grădiniţe sau a efectivelor supranumerice din clasele primare (tot Bucureşti şi tot o parte dintre oraşele în plin avânt economic), răspunzând unei nevoi sociale reale (îngrijirii copiilor proveniţi dintr-o posibilă viitoare „clasă de mijloc”), piaţa serviciilor de gen a explodat. Iar şcolilor primare „integrate” cu denumiri năzdrăvane şi inscripţii colorate le-au urmat rapid programe similare în şcolile publice, antamate de către manageri şcolari isteţi şi cu spirit antreprenorial.

Doar atât, pentru că extinderea reală a programului educaţional după modelul vestic eu unul o văd posibilă abia undeva după vârful crizei demografice anunţate în cel puţin 20 de ani… În plus, oferta educaţională este bogată doar în cazul ciclului primar, un răspuns pe măsură şi în cazul învăţământului gimnazial sau cel secundar (adică tocmai veriga cheie, unde vorbim despre competenţe cheie şi despre performanţă şcolară, nu doar despre „socializare” sau achiziţii cognitive, comportamentale şi atitudinale fundamentale) fiind amânat pe durată nedeterminată.

Şi am foarte mari dubii ca puţini dintre indivizii adulţi cu urmaşi de vârstă preşcolară sau şcolară mică ar putea considera gustul libertăţii altfel decât unul bun.

Întrebări care (nu) se pun

Mai mult decât firesc, faptul că un părinte îşi doreşte pentru copilul său cea mai bună şcoală posibilă (performantă?, accesibilă?, uşoară?) este un semn de sănătate mintală. Probabil din din aceleaşi motive pentru care îşi doreşte cea mai bună învăţătoare... Care sunt motivele?

Asemenea, normal este ca orice individ cu un nivel superior de instruire şi cu o brumă de înţelepţire să acţioneze în baza unui proiect personal şi a unor strategii de viaţă bine ticluite. Ce înseamnă însă „o şcoală bună”, în conjunctura actuală?

Când am pornit să scriu rândurile-astea nu m-am gândit neapărat la şcolile private. Ci mai degrabă la felul în care operăm selecţii la nivelul virtualelor opţiuni, la criteriile de care uzăm şi (eventual) la standarde ce să rezulte în urma aplicării unor astfel de criterii. Sau la descriptori fără echivoc, legaţi tocmai de aceste standarde. Aşadar, cum este/arată o şcoală bună?

În popor umblă vorba că cea mai bună şcoala este cea mai apropiată! Şi probabil că unii dintre cei ce sunt părinţi şi îşi recunosc cumva modelul cultural românesc ca fiindu-le propriu sunt mult mai în măsură să ne explice cum vine treaba asta…

România nu are experienţa franceză a hărţii şcolare, a constrângerilor extreme legate de distribuirea riveranilor la şcolile de proximitate sau de ideologia mixtiunii sociale. Are însă realitatea certă a unei altfel de mobilităţi sociale, a evoluţiei culturale bazată pe arderea etapelor şi efectelor perverse ale statusului social. Sau al mirajului raporturilor sociale formale. Sau jocul de rol aglutinat în identitatea individuală.

În contextul ăsta, cum ar putea să nu fie învăţământul privat una dintre cele dintâi opţiuni pentru o bună parte dintre părinţii foarte ocupaţi (profesional) şi foarte sensibili faţă de viitorul propriilor odrasle? De fapt… care învăţământ privat?

Am lăsat intenţionat deoparte, în secţiunea anterioară, un aspect pe care eu îl consider ca fiind esenţial. Alternativa „particulară” a apărut în România doar ca o reacţie la o urgenţă, nu ca alternativă reală pentru sistemul public de educaţie. De altfel, semnificativă este reprezentarea încă foarte puternică a şcolii ca fiind „de stat” (rigidă, inflexibilă, conservativă, neprietenoasă, retrogradă… nu „publică”, deschisă şi asumată de către societate/comunitate).

Devenită brusc „de masă”, şcoala particulară a încercat doar să fie o opţiune demnă de luat în considerare (mai bine zis… unica soluţie) pentru un părinte cu venituri peste medie care trebuie să se simtă liniştit ştiindu-şi copilul într-un mediu securizant, unde (probabil) „să şi înveţe ceva” şi unde „să cunoască şi altceva decât ce avem noi să-i oferim” (iar citările sunt reale, ultima dintre ele fiind dezarmantă în sinceritatea ei).

Reiau: învăţământul privat românesc nu a apărut, nu fost gândit, nu este şi nici nu va fi foarte curând (din nefericire) o alternativă reală pentru sistemul public. Pentru acel repudiat învăţământ „neperformant”, „mediocru”, „violent”, „amoral” etc. Nu! Avem, în linii mari, cam aceleaşi valori/principii/viziuni şi aceleaşi păcate: curriculumul nu e naţional ci tot noţional (şi cam acelaşi!), cadrele didactice (cele vârstnice – importate „din sistem”, cele tinere – provenite din aceleaşi şcoli sau facultăţi ce formează şi personalul din şcolile publice, când nu sunt calificate altfel) păstrează un profil similar, instrumentarul didactic e cam acelaşi (nici nu se poate altfel, fiind mai degrabă condiţionat cultural). Mai mult, evaluările naţionale vin să valideze achiziţia aceloraşi competenţe ca urmare a unor experienţe de învăţare diferite sau în baza unui alt fel de conţinuturi. Şi în cele din urmă, rezultatele se întâlnesc în aceeaşi piaţă a muncii şi în aceeaşi „viaţă reală” care (oricât mi-aş dori altceva), e tocmai mediul toxic, bubos şi mutilant.

A nu se neglija aici şi faptul că părinţii unui copil dintr-o şcoală privată susţin financiar (prin contribuţii fiscale) şi învăţământul public, şi pe cel privat (prin taxele lunare). Şi că statul percepe taxe atât de la contribuabil cât şi de la şcoala privată, dijmuind suplimentar aceleaşi venituri (atunci când şcoala e SRL şi nu business al unei entităţi de tip ONG, alt artificiu legal şi juridic frecvent întâlnit).

Şcoala începe în septembrie (trecut)

La fiecare început şi început de an şcolar, la schimbările de cabinete sau în alte momente bine ticluite, se vorbesc vorbe. Despre orice! Şi oricât de mult am zis că nu voi comenta aici despre felul în care se verticalizează tresăririle opiniei publice apropo de educaţie, învăţătură şi învăţământ, nu ştiu cum se face că (invariabil) discuţiile despre „reformă” şi schimbări, ameliorare şi îmbunătăţire se termină înainte de a începe. De regulă cu vorbe lungi despre salarii, politică, curriculum, finanţare, morală ş.a.m.d. Foarte des recurgându-se la lovituri sub centură precum discursul de specialitate, invocarea expertizei, a voinţei sau proiectelor politice (întotdeauna) în desfăşurare…

Asta de parcă pe individul ce-şi foloseşte raţiunea, pe consumatorul exigent de media sau pe părinte l-ar interesa cu ceva cât de multe ştie, poate sau promite vreunul dintre soliştii sistemului. Pe el, „omul de rând”, îl interesează ceea ce ai tu de oferit. Sau, mai bine spus, ceea ce îi poţi tu oferi iar el să folosească imediat şi să-i fie (de) bine. Ceea ce e valabilă şi-n cazul de faţă!

Dacă ultima dată spuneam cum cred din ce în ce mai mult că (pentru moment) şcoala nu oferă nimic societăţii, afirm extind acum că nici administratorii sistemului, nu furnizează nimic contribuabilului ce alimentează acest sistem şi care (cel puţin teoretic) s-ar cuveni să gândească şi să acţioneze strategic. Nici măcar credibilitate!

A fost la un moment dat o discuţie despre o încercare de reală liberalizare a pieţei serviciilor educaţionale, despre evaluarea „pe bune” a unităţilor şcolare (publice, pentru început), despre centre de resurse şi producerea de cunoaştere necesară celui care ia decizii. În situaţia noastră, cetăţeanul părinte de copil preşcolar gătit de clasa I. Aşa… Unde sunt acele „informaţii suport”? Unde sunt clasamentele reale ale şcolilor publice, în funcţie de performanţa lor? Unde sunt raportările referitoare la contribuţiile publice pe criterii de performanţă? Când, cum şi unde se întâmplă ca reprezentanţi ai sistemului să se preocupe de om şi de soarta lui? Cum susţinem în mod real „producerea bunăstării” (bun clişeu lingvistic şi lemnos concept politic) altfel decât prin informare, educaţie şi emancipare?

Întâmplarea a făcut ca părinţii despre care am făcut vorbire în debut (deşi plătesc taxe şi impozite atât la bugetul de stat cât şi la cel local) să considere că e bine să gândească înainte şi să lase şcoala publică ca a doua opţiune. Să fie simptomatic, reprezentativ pentru o anumită categorie de public sau doar aşa… moft de mic întreprinzător sau de funcţionar superior? De ce, în condiţiile date, învăţământul public e doar soluţie de avarie? Să-i judec sau să-i înţeleg?

O primă observaţie care se poate face aici este criza de locuri. Deşi înscrierea se face undeva după începutul anului calendaristic în care copilul intră în clasa I, locurile se ocupă (ca şi la grădiniţe) cu suficient timp înainte. În unele cazuri, şi cu suficient de mult timp după (în baza aceloraşi radicalism în discurs şi relativism în morală specific româneşti). Sau dotările, sau orarul, sau cadrele didactice, sau… Chiar aşa, sau mai ce?

Dorinţele părinţilor („cartierul neprietenos”, „altceva”?!, „mai central” – accesibil celorlalte activităţi nonformale din programul zilei: limbi străine, arte, sport), mai mult sau mai puţin justificate, vizavi de istoria inflaţia şcolilor private?

Nevoile reale ale copilului? Necesitatea explorării şi cultivării dotărilor native sau inteligenţelor sale?

Nevoia socială? Viziunea educaţională sau politicile cu sens şi rost ale administraţiei? Ideologia şi teoriile politice în vogă sau validate social? Presiunea mediului economic? Rezultatul persuasiunii forţei comunităţii, a actorilor şi partenerilor educaţionali?

Cine vorbeşte şi explică despre asta? Creatorii de politici? Administraţia? Cum, unde şi când?

Ieri primesc e-mail de la tatăl copilului…

„Am mai căutat zilele-astea, am continuat să întrebăm şi-am stat pe net, după cum m-ai sfătuit. Noroc cu comunităţile-astea on-line, cu forumurile şi cu grupurile de discuţii. Dar tot n-am ajuns la nici o concluzie! Aşa că voi face probabil cum a făcut şi maică-mea cu mine, şi cred că şi bunică-mea cu ea… Şi probabil multe sute sau mii de părinţi cu cei din generaţiile noastre, ale trecutului: cereri la şcoli, cunoştinţe şi cadouri. Şi-om vedea ce-o ieşi, când o ieşi. Şi cum se va putea! Cum o fi…”

[28 decembrie 2007]

3 comentarii:

Bogdan spunea...

Cred că ar mai fi de adăugat un element: ce aşteaptă de fapt părinţii de la şcoală. În afară de aşteptarea difuză a unora - performanţă, perfomanţă, securitate - atunci când treci la conţinutul de facto al acestei aşteptări o să vezi că:

1. în cele mai multe cazuri sşteptarea cu pricina este lipsită de conţinut

2. acolo unde exostă şi ceva concret, acel ceva concret este legat tocmai de perpetuarea pacticilor pe care le acuzi

3. o bună parte de fapt nu are nici măcar aşteptarea difuză...

Prin urmare cred că avem un sistem şcolar exact aşa cum îl construim (sau cum îl merităm...), iar absenţa dezbaterii publice reale, cea cu care începusei, pare a perpetua situaţia.

Andreï spunea...

stai nitel, ca eu nu acuz nimic! doar observ... :)

(nu mai tiu minte...irina e la scoala?)

spune-mi insa, de exemplu, care-au fost asteptarile tale, criteriile si modul in care ai ales scoala?

Bogdan spunea...

Păi nu am zis că ai acuzat ceva sau pe cineva ...


Eu am ales căutând să maximizez probabilitatea de a avea un colectiv de elevi ai căror părinţi (1) să fie interesaţi de educaţia copiilor, (2) să aibă o relaţie decentă cu aceştia, (3) să nu creeze presiuni aiuristice asupra şcolii, (4) dar nici să nu accepte obedienţi eventuale decizii aiuristice ale personalului didactic. În fine, (5) am căutat ca învăţătorul să nu ai aibă refrinţe proaste. (în principiu însă acest lucru era asigurat de primele patru condiţii). La acestea se adaugă condiţia (0) şcoala să fie relativ aproape de casă.


Aşteptări: un spaţiu decent de socializare pentru elevi, cu ceva transmitere de informaşie şi accent pus pe creativitate. În plus siguranţă personală (să nu fie intruziuni din afara şcolii).