luni, 26 aprilie 2010

Dezorientarea profesională


Diploma de neparticipare, partea a VI-a. Pentru conformitate cu 1, 2, 3, 4, 5

Nu am reuşit niciodată să înţeleg fanfaronada vizavi de orientarea profesională, consilierea şi încurajarea proiectului de dezvoltare personală a studenţilor, acolo unde există aşa ceva. Îmi amintesc cum o mare parte dintre profesori sau înalţi funcţionari universitari se pretează la o inutilă paradă a propriilor merite sau performanţe profesionale academice „de etichetă”.

Paradoxale nu sunt însă reuşitele individuale cât misterul pentru care nu integrează în exerciţiul didactic curent bunele obiceiuri ce se reclamă ca făcând parte din bagatele profesionale respective. De ce livrează studenţilor sarcini de lucru bizare? De ce pe durata cursurilor şi seminarelor se discută în termeni atât de puţini despre „a putea să fii” şi „a putea să faci”? De ce în anul I, de exemplu, bieţii „boboci” sunt momiţi cu servicii de consultanţă, „cabinete de consiliere” sau alte inserţii profesionale colorate (de altfel, greu de imaginat) în absenţa oportunităţilor pe care nimeni nu le oferă sau popularizează?

Sau, ca să spun altfel, câţi dintre profesori mediază accesul la aceste oportunităţi? Câţi familiarizează studentul cu piaţa muncii? Câţi înţeleg să propună trasee de dezvoltare sau conţinuturi care să formeze competenţe specifice unei anumite slujbe? Câţi se preocupă de competenţe, de formarea şi îmbunătăţirea lor? Cum?

Te vei grăbi poate să spui că e interesul educabilului. Sunt însă foarte reţinut în a afirma că absolventul de liceu e suficient de hârşâit să priceapă altă lume decât aceea a mersului la şcoală, respectiv facultate. Este însă (în tradiţia proastei construcţii identitare) îndopat cu stimulente şi cu obiective, fără a-i fi furnizate modele, fundamentări şi substanţa necesară motivării şi cristalizării interne.

– va urma –

[29 decembrie 2007]

miercuri, 21 aprilie 2010

Sado-maso instituţional


Diploma de neparticipare, partea a V-a. Din episoadele anterioare: 1, 2, 3, 4

Au trecut 20 de ani de când, cel puţin teoretic, libertatea circulaţiei indivizilor permite şi libera circulaţie a ideilor. Dar nu în epoca bronzului din universităţile româneşti… 2-3 exemple mărunte, apropo de eficientizarea performanţei manageriale şi de gestiunea universitară. Sau despre „reformă”, „reducerea birocraţiei”, „asigurarea calităţii” etc.:

a. sistemul de identificare a studenţilor (carnete şi legitimaţii cartonate sau de hârtie într-o lume în care un simplu cod de bare sau o cartelă magnetică ar face viaţa de câteva zeci de ori mai uşoară);

b. programul de funcţionare al serviciilor tehnice şi compartimentelor specializate (secretariat, burse, acte de studii, administraţie etc.);

c. serviciile conexe (voluntariat, practică profesională, consiliere şi orientare a carierei, asistenţă medicală, activităţi sportive şi culturale ş.a.)…

Fiecare poate fi luat pe îndelete, pentru cine are poftă de vorbe. Constatarea pe care o fac este însă că studentul este pe ultimul loc iar funcţionarilor şi decidenţilor chiar că nu le place să le fie bine/uşor!

Nu înţeleg astfel de ce (pe lângă cele în paragraful precedent înşiruite), nu pot fi puse în funcţiune sisteme corecte şi eficiente de informare şi comunicare… Nu e nevoie de CRM, ERP şi WTF :-S, ci de banala utilizare a grupurilor/listelor de discuţii, de exemplu. Nu pricep de ce 100 de studenţi trebuie să vină fiecare la secretariat să se interese de orarul care de vreo săptămână trebuie să apară când un simplu e-mail şi alte 2 minute ar lămuri această problemă pentru tot poporul. Nu înţeleg la ce bun toate tehnologiile-astea noi dacă o decizie a senatului sau o diplomă au nevoie de o lună pentru a circula de la un birou la altul. Nu înţeleg de ce e greu să fie imprimat un anunţ pe uşa sălii unde ar fi trebuit să se ţină cursul (sau să se dea un telefon de câteva secunde) în loc să vină studentul la facultate pentru a vedea că „azi nu vine proful”… Timpul, efortul şi banii celor mulţi nu contează?

Autismul instituţional devine grandios atunci când, la nivel de catedre sau în interiorul facultăţii, trebuie să circule informaţia sau veştile. Şi-aici e-aici, când se lasă cu păruială între colegi şi prieteni! Sau cu academice capete-n gură şi bătăi la funduleţ, cu sau fără stat în genunchi pe coji de nucă în antecamera bunului simţ…

– va urma –

[29 decembrie 2007]

vineri, 16 aprilie 2010

Mimarea performanţei


Diploma de neparticipare, partea a IV-a. Continuare de aici, de-aici şi de-aici

Până la performanţă, discutăm întâi despre competenţe, despre validare şi recunoaştere. Deci despre evaluare!

1. Examinări la discipline de specialitate pentru care „primiţi toţi 10, pentru că aţi venit şi e ocazia în care ne vedem şi noi cu toţi”.

2. Itemi de evaluare de genul: „La punctul unu, scrieţi tot ce ştiţi despre subiectul pe care-l stăpâniţi cel mai bine. La punctul doi, scrieţi tot ce cunoaşteţi despre subiectul pe care l-aţi pregătit cel mai puţin. La punctul 3, povestiţi ce va plăcut la acest curs (dacă aţi frecventat) sau de ce nu aţi participat (dacă nu aţi fost prezenţi), apoi daţi-vă singuri o notă”.

3. Subiecte „de masă” şi teme de licenţă/disertaţie răsbătătorite, irelevante, nesemnificative şi inutile.

4. Evaluarea la număr de pagini a lucrării sau portofoliului.

5. Testări scrise sau portofolii identice (!) apreciate, în urma evaluării, cu note diferite.

6. Pretinse sarcini de lucru aplicative (exasperantul şi foarte la modă „jurnal reflexiv”) sau teme de casă ce dublează documente sau producţii ştiinţifice deja existente.

7. Trasarea unor sarcini de lucru insuficient explicate, vagi şi/sau absurde.

Ştiu că n-ar trebui să mă mir! Felul în care se lucrează cu studenţii nu este decât reproducerea manierelor de lucru ale celor ce îi gestionează. Deloc întâmplător, colaborările frecvente şi repetate cu aceştia/acestea (îmi) sunt suficiente pentru a vedea în maniera de lucru a acestora ilustraţii perfecte pentru ziceri precum „neprofesionalism”, „manelism intelectual” „heirupism”, sau ceea ce denumim în mod curent „neseriozitate”, „neparolism”, „superficialitate” etc.

Pentru că primul rezultat al mimării performanţei este tocmai mediocritatea. Iar cel mai trist, instituţionalizarea-i.

– va urma –

[29 decembrie 2007]

duminică, 11 aprilie 2010

Precaritatea formării


Diploma de neparticipare, partea a III-a. Continuare de aici şi de-aici. …

E simplu şi crunt…

1. Cu foarte puţine excepţii, în cursuri şi seminarii se face cu totul altceva decât „formare”! „Predare”, transmitere de informaţii, povestiri despre ştirile politice ale serii de ieri sau despre aventurile vacanţei.

2. Conţinutul „predării” este, în foarte mare parte, detaşat de necesităţile pieţei muncii, neatractiv şi inutil. În fapt, absolvirea se pare că doar validează formarea, nu a culturii sau competenţelor cu care licenţiaţii sunt dotaţi de către cel/cei care-i livrează în piaţa muncii.

3. Disciplinele sunt, uneori, (şi) hazlii! Denumirea lor abia dacă poate sugera despre e vorba…

4. Da, disciplinele! Inexplicabilă juxtapunerea inoportună a tot felul de cursuri ce greu de tot se articulează pentru a da substanţă identităţii profesionale a absolvenţilor… Care termină facultatea ştiind de toate şi nimic. Viitorul „profesionist” studiază orice (management de proiect, „managementul resurselor umane”, comunicare şi imagine, achiziţii etc.) foarte sumar, fără cap şi coadă, de foarte multe ori fără relevanţă şi utilitate.

5. Infama structurare a orarului: cursurile masterale doar după 16h00. În unele cazuri, doar 6 ore în fiecare săptămână… Alteori (în ciclul de licenţă), de la 8 dimineaţa. Uneori cu doar 10’ de pauză la prânz şi 8 ceasuri pe zi de stat în scaun. Şi de explicaţii. Dictare. „Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei…”

6. Aş face un experiment: aş calcula numărul de ore care nu se ţin/fac, pe durata unui semestru universitar. Şi-aş ierarhiza disciplinele unde negocierea funcţionează dintre studenţi şi profesori funcţionează ireproşabil, rezultând în anularea/„reprogramarea” cursurilor…

7. Absenţa pregătirii practice! Uneori absenţa desăvârşită a practicii profesionale… Sau în nişte medii orare neverosimile în condiţiile unor exigenţe cu atât mai mari pentru slujbe şi încadrări ce necesită o experienţă şi expertiză pe măsură.

8. Competenţele didactice (extrem de) scăzute ale formatorilor/profesorilor. Mare parte dintre ei funcţionând în paradigma „pedagogiei” (educaţia copilului - NB), alţii beneficiind de aceeaşi formare practică pe care am incriminat-o anterior. Şi având ca „formare continuă” orice alte savarine decât achiziţii comportamentale sau câştiguri profesionale concrete, observabile şi măsurabile.

9. Ţinuta academică (în principiu, efortul autentic de cercetare) mediocră şi submediocră a membrilor corpului didactic. Sau selecţia şi evoluţia lor profesională bizară (fie ocultă, fie facilă), competitivitatea scăzută, performanţa profesională şi bagajul cultural pipernicit al „profesioniştilor”?

10. Forţez dacă mă aduc în discuţie „erudiţia”, spiritul (cultivat) sau definiţia intelectualului („individ cu interese de cunoaştere”) or dacă invoc ideea de „exigenţă”? Mă întristează profund din ce în ce mai numeroşii „tehnicieni”, „profesionişti” sau „experţi” cu statut universitar ale căror singure calităţi sunt „bagajul solid de cunoştinţe”, studiile în străinătate şi diplomele. Şi deşi accept realitatea, mărturisesc că mi-e grea (de fapt… aproape imposibilă) interacţiunea şi înţelegerea unor astfel de indivizi ai speciei. Poate şi pentru c-s atât de puţin asemănători cu exemplarele în care cred: cei ce experimentează decenţa demnităţii, bunul simţ impropriu tipologiei de care modelul universitarului român se încăpăţânează a se dezice în mod constant şi flagrant…

– va urma –

[29 decembrie 2007]

marți, 6 aprilie 2010

Criza de identitate academică


Diploma de neparticipare, partea a II-a. Continuare de aici

Am o sugestie: faceţi rost de un plan de învăţământ pentru studiile de licenţă sau cele masterale. Apoi spuneţi-mi ce părere aveţi despre titlurile cursurilor. Ambalaj strălucitor sau zgomotos (marketing bicisnic?) pentru conţinuturi edulcorate, inutile, irelevante, nonaplicative… Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul programelor de formare, pe care eu (unul) tind a le considera ca fiind lipsite de viziune, coeziune, congruenţă. Şi deloc specifice, unor nevoi sociale şi interese academice, unui timp istoric şi ontogenezei.

Mai concret…

1. Profesorii (lectori, asistenţi, preparatori) au nişte competenţe uimitoare: de la managementul resurselor umane până la psihologia dezvoltării. De la management de proiect până la tehnici de evaluare psihologică. De la tehnologii comunicaţionale la metode ce cercetare. De la sociologia educaţiei la inovaţii în evaluare. De la evaluare educaţională la formarea de formatori. Şi lista ar putea continua…

2. Aceleaşi personaje sunt hiperspecializate, polivalente, ultradaptate şi neobosite, capabile să susţină (săptămână de săptămână) chiar şi câte 15 ore de activitate didactică, acoperind arii curriculare năucitoare prin amplitudinea lor… Plus activitatea de documentare sau de cercetare, plus consultanţa şi implicarea în actul managerial (în diverse instanţe) sau proiecte conexe. Plus dezvoltarea personală sau networkingul.

3. Chiar dacă au denumiri diferite, din estimările (aproximative, foarte puţin statistice) pe care le pot face acum, pe durata studiilor din ciclurile de licenţă şi master, cel puţin 30% din conţinuturi se suprapun în cursurile aceluiaşi profesor sau ale colegilor de catedră/departament. Conţinuturi irelevante, depăşite, nevalidate, neaplicabile, lipsite de credibilitate şi impact… O cere programul de formare, proiectul profesional, necesitatea îndeplinirii criteriilor de validare a formării, a acoperirii „normei” sau orarului?

4. Sunt circumspect în privinţa aplicabilităţii procedurilor de management originate în mediul economic. Însă ar fi interesant de aflat câţi dintre studenţi, profesori sau parteneri sociali ai universităţilor sunt limpezi în privinţa finalităţii unui anume program educaţional sau proiect instituţional. Sau dacă toate aspectele proprii implementării unui astfel de demers sunt cunoscute de măcar o parte dintre părţi.

5. Lipsa de consistenţă este vizibilă în tendinţa (inexplicabilă) pentru mine a „inovării” cu orice preţ. Fenomenul îl pot înţelege ca fiind „un maximum de flexibilitate”, rezultat al presiunii „sistemului” de o imprevizbilitate exemplară. Pe cale de consecinţă ergonomia orarului, designul cursurilor şi traiectoria profesională fiind produsul în stare pură al jocului hazardului şi prezentului, a constrângerilor şi arbitrariului decidenţilor. Iar din asta rezultă experimente fantasmagorice, nu rareori jenante, aşa cum sunt şi denumirile fie de tot râsul, fie anacronice ale cursurilor (de exemplu), fie conţinutul fad sau vag.

6. În condiţiile răstignirii între inerţia trecutului şi incertitudinea prezentului, canibalizarea corpului didactic e cea mai mică dintre surprize. Poate fi una şi una dintre explicaţiile pentru comunicarea precară în interiorul catedrelor, pentru circuitul disfuncţional al informaţiei în organizaţie, pentru heirupism sau pentru încremenirea în proiect. Sau pentru „clanurile”, „nepotismul” şi „feudele” din facultăţi… În peisaj se potrivesc precum nuca în perete intervenienţii din mediul „de business”, ce au cu atât mai multe motive să fie „rupţi de realitatea universitară” şi să experimenteze sentimente de alienare şi de respingere a oricăror încercări oxigenare a „sistemului”.

7. Privaţi de interacţiune, comunicare şi negociere, de încurajare şi susţinere, de valorizare şi valorificare, oamenii nu cred. Nu mai cred. Nu mai cred în ei înşişi, preferă certul gri şi călduţ incertitudinilor şi întrebărilor, confortul în locul provocărilor. Meritocraţia se măsoară în număr de ore şi de patalamale, nu în număr de lucrări/citări/proiecte şi în calitatea lor sau în impact şi… Oboseala şi blazajul retează orice puseu evolutiv iar reflexele defensive maschează stângaci o luptă pentru supravieţuire din care nu ies decât învinşi. Exemplul foarte recent şi aiuritor este şi „bomboana de pe colivă” care a generat textul de faţă: profesor (50 de ani, curs „recapitulativ” la finalul primului semestru al cursurilor masterale) care predă 3 ore, „umple” tablele precum în gimnaziu apoi zice: „Învăţaţi şi voi ce puteţi. Să le ştiţi. Chiar dacă n-o să aveţi vreodată nevoie de ele…”

– va urma –

[29 decembrie 2007]

joi, 1 aprilie 2010

Diploma de neparticipare


Toamna asta am recidivat cu încă vreo câteva apropieri de sistemul universitar. Respectiv cu studenţi (în mare parte din ciclul de licenţă, în aceeaşi facultate absolvită în urmă cu ani buni de către subsemnat), curriculum şi foşti viitori colegi, ca să zic aşa… În fapt, în ultima jumătate de an, piruetele comune au fost destul de frecvente, derulându-se cu precădere pe baze profesionale.

Şi nu ştiu cum se face că, pe măsura trecerii timpului şi a apropierii de unii dintre cei ce populează spaţiul academic, se produce şi un soi de luciditate. Şi probabil ca o consecinţă a unei detaşări oarecum ireversibile faţă de realităţi (altădată) familiare, opiniile critice referitoare la concepţia şi funcţionarea „sistemului” sunt din ce în ce mai numeroase. Fireşte, alimentate corespunzător de puterea experienţei.

Departe de mine ideea unei analize (comparative şi) exhaustive a ceea ce se întâmplă în universităţile „noastre”, a identificării de nevralgii şi a imaginării de soluţii. Există funcţionari, există proiecte dedicate şi există experţi (şi fără, şi cu ghilimelele de rigoare) care să se ocupe de asta… Pornesc însă de la insatisfacţiile şi plângerile drăgălaşilor din jur şi dezvolt asumpţia pe care încerc să o probez şi poate să o explicitez, în context, mintenaş, explorând (şi asezonând cu exemple reale) felul în care „sistemul” livrează societăţii / pieţei muncii / vieţii şi lui însuşi, iluzii. Cap de listă: absolvenţii „pregătiţi”, „competenţi” şi „determinaţi”. Omul care, (cel puţin) teoretic, face…

Deci ce anume mascăm cu ghilimele?

- va urma -

[29 decembrie 2007]