luni, 26 aprilie 2010

Dezorientarea profesională


Diploma de neparticipare, partea a VI-a. Pentru conformitate cu 1, 2, 3, 4, 5

Nu am reuşit niciodată să înţeleg fanfaronada vizavi de orientarea profesională, consilierea şi încurajarea proiectului de dezvoltare personală a studenţilor, acolo unde există aşa ceva. Îmi amintesc cum o mare parte dintre profesori sau înalţi funcţionari universitari se pretează la o inutilă paradă a propriilor merite sau performanţe profesionale academice „de etichetă”.

Paradoxale nu sunt însă reuşitele individuale cât misterul pentru care nu integrează în exerciţiul didactic curent bunele obiceiuri ce se reclamă ca făcând parte din bagatele profesionale respective. De ce livrează studenţilor sarcini de lucru bizare? De ce pe durata cursurilor şi seminarelor se discută în termeni atât de puţini despre „a putea să fii” şi „a putea să faci”? De ce în anul I, de exemplu, bieţii „boboci” sunt momiţi cu servicii de consultanţă, „cabinete de consiliere” sau alte inserţii profesionale colorate (de altfel, greu de imaginat) în absenţa oportunităţilor pe care nimeni nu le oferă sau popularizează?

Sau, ca să spun altfel, câţi dintre profesori mediază accesul la aceste oportunităţi? Câţi familiarizează studentul cu piaţa muncii? Câţi înţeleg să propună trasee de dezvoltare sau conţinuturi care să formeze competenţe specifice unei anumite slujbe? Câţi se preocupă de competenţe, de formarea şi îmbunătăţirea lor? Cum?

Te vei grăbi poate să spui că e interesul educabilului. Sunt însă foarte reţinut în a afirma că absolventul de liceu e suficient de hârşâit să priceapă altă lume decât aceea a mersului la şcoală, respectiv facultate. Este însă (în tradiţia proastei construcţii identitare) îndopat cu stimulente şi cu obiective, fără a-i fi furnizate modele, fundamentări şi substanţa necesară motivării şi cristalizării interne.

– va urma –

[29 decembrie 2007]

Niciun comentariu: