duminică, 11 aprilie 2010

Precaritatea formării


Diploma de neparticipare, partea a III-a. Continuare de aici şi de-aici. …

E simplu şi crunt…

1. Cu foarte puţine excepţii, în cursuri şi seminarii se face cu totul altceva decât „formare”! „Predare”, transmitere de informaţii, povestiri despre ştirile politice ale serii de ieri sau despre aventurile vacanţei.

2. Conţinutul „predării” este, în foarte mare parte, detaşat de necesităţile pieţei muncii, neatractiv şi inutil. În fapt, absolvirea se pare că doar validează formarea, nu a culturii sau competenţelor cu care licenţiaţii sunt dotaţi de către cel/cei care-i livrează în piaţa muncii.

3. Disciplinele sunt, uneori, (şi) hazlii! Denumirea lor abia dacă poate sugera despre e vorba…

4. Da, disciplinele! Inexplicabilă juxtapunerea inoportună a tot felul de cursuri ce greu de tot se articulează pentru a da substanţă identităţii profesionale a absolvenţilor… Care termină facultatea ştiind de toate şi nimic. Viitorul „profesionist” studiază orice (management de proiect, „managementul resurselor umane”, comunicare şi imagine, achiziţii etc.) foarte sumar, fără cap şi coadă, de foarte multe ori fără relevanţă şi utilitate.

5. Infama structurare a orarului: cursurile masterale doar după 16h00. În unele cazuri, doar 6 ore în fiecare săptămână… Alteori (în ciclul de licenţă), de la 8 dimineaţa. Uneori cu doar 10’ de pauză la prânz şi 8 ceasuri pe zi de stat în scaun. Şi de explicaţii. Dictare. „Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei…”

6. Aş face un experiment: aş calcula numărul de ore care nu se ţin/fac, pe durata unui semestru universitar. Şi-aş ierarhiza disciplinele unde negocierea funcţionează dintre studenţi şi profesori funcţionează ireproşabil, rezultând în anularea/„reprogramarea” cursurilor…

7. Absenţa pregătirii practice! Uneori absenţa desăvârşită a practicii profesionale… Sau în nişte medii orare neverosimile în condiţiile unor exigenţe cu atât mai mari pentru slujbe şi încadrări ce necesită o experienţă şi expertiză pe măsură.

8. Competenţele didactice (extrem de) scăzute ale formatorilor/profesorilor. Mare parte dintre ei funcţionând în paradigma „pedagogiei” (educaţia copilului - NB), alţii beneficiind de aceeaşi formare practică pe care am incriminat-o anterior. Şi având ca „formare continuă” orice alte savarine decât achiziţii comportamentale sau câştiguri profesionale concrete, observabile şi măsurabile.

9. Ţinuta academică (în principiu, efortul autentic de cercetare) mediocră şi submediocră a membrilor corpului didactic. Sau selecţia şi evoluţia lor profesională bizară (fie ocultă, fie facilă), competitivitatea scăzută, performanţa profesională şi bagajul cultural pipernicit al „profesioniştilor”?

10. Forţez dacă mă aduc în discuţie „erudiţia”, spiritul (cultivat) sau definiţia intelectualului („individ cu interese de cunoaştere”) or dacă invoc ideea de „exigenţă”? Mă întristează profund din ce în ce mai numeroşii „tehnicieni”, „profesionişti” sau „experţi” cu statut universitar ale căror singure calităţi sunt „bagajul solid de cunoştinţe”, studiile în străinătate şi diplomele. Şi deşi accept realitatea, mărturisesc că mi-e grea (de fapt… aproape imposibilă) interacţiunea şi înţelegerea unor astfel de indivizi ai speciei. Poate şi pentru c-s atât de puţin asemănători cu exemplarele în care cred: cei ce experimentează decenţa demnităţii, bunul simţ impropriu tipologiei de care modelul universitarului român se încăpăţânează a se dezice în mod constant şi flagrant…

– va urma –

[29 decembrie 2007]

Niciun comentariu: