vineri, 28 mai 2010

Expertiza în „educaţie”


- Soldat, ce-ai făcut înainte de a te înrola în armată?

- Am făcut un liceu şi două facultăţi.

- Bravo soldat, eşti un om cu carte.

- Nu, domnule, sunt inginer constructor!


(Săru-mâna, L.E.)

luni, 24 mai 2010

Trusa de ultim ajutor


Zilele trecute, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul „legii educaţiei”. Subiect despre care am ales să nu mă exprim până acum, din varii motive… Punctez însă azi.

Fără nici un fel de ocolişuri, foarte onest… nu pricep! Mi-e greu să–mi apropii argumentele şi nemulţumirea celor înfuriaţi de dl. Funeriu. Dar nu înţeleg nici extazul multora dintre cei ce au adoptat puncte de vedere favorabile propunerii legislative ulterioare (la acel moment dat).

În egală măsură, pot înţelege doar o parte dintre reacţii … Şi poate mi se pare mie, însă în cele mai multe dintre situaţiile în care s-au produs schimburi de idei, înfruntarea surdă, platitudinile şi redundanţa au prevalat în faţa simţului realităţii.

Noua lege a învăţământului

Îmi pare mai mult decât forţată ideea de „lege a educaţiei”. Cum ar arăta oare proiectele normative de „lege a sănătăţii”, „lege a alimentaţiei” ş.a.m.d.?

De te vei grăbi să-mi răspunzi că educaţia înseamnă… te-aş mai ruga să te mai gândeşti. Fac recurs la onestitatea faţă de realitate şi, în primul rând, la proprietatea termenilor.

Documentul care a înfierbântat expectaţii şi neputinţe este doar noua lege a învăţământului. Noul cadru legal în care se doreşte a funcţiona sistemul naţional de învăţământ. Atât şi nimic mai mult!

Mă străduiesc să înţeleg consumul de energie, de timp şi de nervi pentru îmbunătăţirea sistemului. A nu se înţelege de aici că agreez felul în care funcţionează mecanismele actuale. Dar dacă vorbim de criză, aceasta nu este a „sistemului”! Toate problemele referitoare la finanţare, la personal, autoritate şi mijloacele de control sunt doar aspectele vizibile, pur formale. Iluzii închipuite, zic eu…

(Dez)baterile din o arată cu prisosinţă, în opinia mea. Pentru deşi probabil ar putea împlini anumite sincope „ale sistemului”, noua structură oferă răspunsuri doar la nevoile acestuia: justificarea investiţiilor, reducerea interferenţei politicului în administraţie, scoruri onorabile în evaluările internaţionale, poate procente mai mari pentru cei ce urmează a fi integraţi în piaţa muncii etc.

De fapt, ştii cui anume răspunde „legea educaţiei”? Celor care apar prin presă, la diversele întâlniri publice (conferinţe, simpozioane etc.) şi furnizează opinii experte despre incapacitatea sistemului. Despre cum şi din ce cauză merg şi ies prost lucrurile. Responsabilii sistemului, administratorii şcolari şi specialişti cunosc în detaliu nu doar motivele ratării şi au şi gata pregătite şi soluţiile pentru orice. Pe care însă nu le pot transforma în rezultate… din vina „sistemului”.

Iar noua lege a învăţământului ajută… În primul rând celor ce ridică din umeri şi oferă explicaţii. Nu implementare! „Sistemul e de vină” iar noua propunere legislativă e necesara frecţie la picior de lemn: lipsa de voinţă politică, de viziune şi de determinare.

Legităţile educaţiei

Exerciţiul meu empatic ar fi fost altul în prezenţa unor discuţii ce ar fi explorat teme precum atractivitatea scăzută a şcolii, a reprezentărilor asupra sistemului de învăţământ, autosabotajul şi lipsa de credibilitate a actului de educaţie, submotivarea educatorilor, instabilitatea şi agresiunea excesului birocratic asupra procesului de învăţare, ergonomia învăţării (timp, conţinuturi, metodă), primenirea curriculară (ce învăţăm, de ce şi pentru ce, cât şi cum), alternative educaţionale şi educaţie nonformală, formarea iniţială şi continuă a personalului, evaluările şi examinările autentice etc.

Cu sabia „sistemului” deasupra capului, cele mai multe dintre interacţiunile celor „din sistem” se finalizează cu bocete prelungite şi lamentări băbeşti. Oamenii îşi răscolesc frustrarea, spaimele şi nefericirea, înjură cu năduf apoi se amăgesc evazionând printre cataloage sau prin cancelarii profesorale. Mai pun de un proiect, îşi mai trag o diplomă de participare şi-i expediază rapid pe neofiţii ce îndrăznesc a exprima puncte de vedere, dorinţe sau nevoi care nu alimentează egoismul colectiv şi interesul propriu. Apoi, la fel de buimăciţi, intră în clase şi… îţi poţi imagina ce fac acolo.

Niciodată… mă rog, foarte rar interesează „dotările” pe care le livrate absolvenţilor. Iar dacă se întâmplă cumva acele „abordări la firul ierbii”, inerent se ajunge iar la nevralgiile sistemice… Aproape deloc nu aud vorbindu-se despre nevoi, necesităţi şi trebuinţele beneficiarilor aceluiaşi sistem educaţional (educabili, societate etc.) sau despre dispozitivele ce ar putea să le împlinească. Încerc să-mi aduc aminte dacă şi când am luat parte la „făcut de lucruri” despre abilităţile cu care îi echipăm pe cei pe care îi educăm. Despre cum construim atitudini, cunoaştere, despre cum structurăm identitatea individului sau reprezentările despre realitate. Despre cum oamenii sunt pregătiţi, învăţaţi şi susţinuţi să aibă sens, încredere şi demnitate.

În acelaşi timp, uzăm de clişee şi de proptele pentru a ne amăgi că şcoala „transmite cunoştinţe” şi „formează competenţe”. Că „pregăteşte pentru viaţă”, „te învaţă” şi „îţi dă o meserie” dar (de fapt) alimentează temeri, consolidează .

Decantând, „sistemul” funcţionează pe baza acumulărilor de informaţie şi de note mai bune. Nu pentru binele omului pe termen lung, nu pentru cunoaşterea de sine şi înţelegerea cu tine însuţi/însăţi şi cu ceilalţi. Nici o vorbă despre cum să gândeşti, să comunici şi să trăieşti sănătos în mediul tău şi în realitate.

Un sistem împotriva „sistemului”

Prin natură şi cultură, sunt pozitiv şi optimist. Puţine sunt acele zone în care permanenta chestionare şi circumspecţia ce duce un pic către nihilism transformă realismul sănătos într-un pesimism crunt. Iar sistemul de învăţământ românesc este, din nefericire, undeva în capul unei astfel de foarte scurte liste…

De schimbare este nevoie. Şi de schimbarea „sistemului”. Dar semnalele că modificarea asta ar produce rezultate şi efecte pozitive (chiar şi pe termen scurt), în lipsa celorlalte preocupări deja enunţate, le resimt ca fiind extrem de anemice. Pacientul este „pe perfuzii”, oricât de bine intenţionat este actualul ministru… Iar schimbarea de profunzime comportă riscuri (serioase) în faţa cărora, cu câteva excepţii, nu reuşesc să identific personaje publice care să şi le şi asume.

Asta în ceea ce mă priveşte! Dacă mă uit însă la mişcările sociale actuale şi la starea de spirit a celor „din sistem”, noua propunere legislativă are cu atât mai puţini susţinători. Iar distinsul domn Funeriu (care, fie vorba între noi, îmi place enorm!) a reuşit performanţa meritorie de a produce un document ale conţinuturi i-au ridicat în cap aproape reprezentanţii tuturor categoriilor socio-profesionale vizate de proiectul său.

Iar asta nu-i deloc de neglijat… Să fie oare asta şi şansa pentru reuşită?

joi, 20 mai 2010

Artificialisme educaţionale


Acum vreo câteva zile făceam lucruri cu nişte omuleţi aproape majori, toţi liceeni. Când m-au trosnit cu „meseria noastră e să fim elevi”… Iar mie-mi venea să mă urc pe bec!

Şi-am povestit despre asta a doua zi, între prieteni. Ce m-au întrebat dacă nu cumva cartea de muncă a elevului e carnetul de note. Iar eu mă făceam că nu pricep… „Păi nu e carnetul de note e oglinda elevului?”

duminică, 16 mai 2010

Materialismul dialectic şi didactic



În mod sigur ai tot auzind vorbindu-se despre gândirea critică. Sau despre dezvoltarea gândirii critice. Sau despre altele, în spiritul ăsta… Hai să te-ntreb: cine ar fi cel mai sănătos (din punct de vedere al pregătirii, cunoaşterii, competenţei) să se ocupe de asemenea treburi?

Şi-ţi spun să de ce am ridicat provocarea… Azi dimineaţă manevram nişte liste cu nume. Experţi în diverse, artişti ai reformelor „în educaţie” din România ultimilor 20 de ani. Asta şi raportat la pledoariile cu gust de azbest, cu „viziunea sistemică”, „raporturile de cauzalitate” sau cu exersarea gândirii critice pe care (doar) o propovăduiesc cei mai mulţi dintre ei.

Şi m-a frapat o chestie pe care am enunţat-o mai sus sub formă de întrebare, uitându-mă cruciş la efectele transpiraţiei şi oboselii „sistemului”. Ştiţi domniile voastre cam ce formaţie iniţială (specializări, activitate profesională) au, în proporţie covârşitoare, „formatorii de opinie” şi specialiştii în educaţie? Sau măcar puteţi presupune cam în ce ev li se întâmpla devenirea?

miercuri, 12 mai 2010

Bonusuri extrasalariale



Povesteşte o pretenă despre taică-său care (june fiind, în pragul admiterii la facultate) se duce-acasă la părinţii agricultori şi le comunică marea veste: vrea să studieze istoria.

Părinţii îl privesc lung, foarte miraţi:
- Facultatea de istorie?
- Da, facultatea de istorie.
- Şi ce-o să faci când termini?
Iar omul dă să răspundă despre cum îşi imagina el viitorul. Însă e oprit pe dată:
- Cum să faci istorie?! Să ieşi profesor? Ce poţi să faci la şcoală în afară de furat cretă?

sâmbătă, 1 mai 2010

Economia de cunoaştere


Diploma de neparticipare, partea a VII-a şi ultima. Continuare de aici

Am preferat să nu punctez în serialul ăsta tumorile sistemice şi mizeriile administrative (conştiente şi voluntare), parazitoza instituţională şi managementul cavernos. Şi nici să nu tratez două teme (specifice subiectului) ce merită un alt fel de abordare: producţia ştiinţifică şi guvernanţa universitară. Probabil într-o altă ocazie, când voi extinde şi discuţia pe care am să o rezum imediat…

În episoadele anterioare am încercat să evidenţiez că studentul nu contează. Că individul nu contează… Celălalt? Nu există!

Nu reuşesc să-mi explic cum de o şcoală care învaţă despre şi despre relaţii e un contraexemplu atât de clar pentru ceea ce înseamnă interes faţă de om. Contramodel pentru comunicare şi pentru binele pe termen lung al celui care (până la urmă) îţi e „client”. Contraindicaţie pentru cunoaşterea şi înţelegerea celui cu care interacţionezi, pe care se presupune că-l „formezi” să-ţi fie concetăţean, coleg sau camarad.

Nu reuşesc să înţeleg existenţa şi persistenţa fenomenelor faţă de care manifest un maximum de sensibilitate: toxicitatea comunicaţională şi modelele defectuoase de comunicare, stilul interacţional invaziv şi agresiv, discursul disculpativ sau culpabilizant, lipsa cooperării şi a colaborării, directivismul şi autoritarismul managerial, precara sănătate organizaţională, absenţa integrităţii emoţionale şi mintale, (de)construcţia cunoaşterii… etc.

Iar faţă de privinţele-astea de mai sus şi de cele scrise (poate prea apăsat) nu-s deloc flexibil sau tolerant! Şi n-am nici un fel de reţinere în a-mi îndrepta spatele, a privi fix şi a grăi clar şi scurt despre: dezagregarea demnităţii umane. Genocid prin „educaţie”…

[29 decembrie 2007]