sâmbătă, 1 mai 2010

Economia de cunoaştere


Diploma de neparticipare, partea a VII-a şi ultima. Continuare de aici

Am preferat să nu punctez în serialul ăsta tumorile sistemice şi mizeriile administrative (conştiente şi voluntare), parazitoza instituţională şi managementul cavernos. Şi nici să nu tratez două teme (specifice subiectului) ce merită un alt fel de abordare: producţia ştiinţifică şi guvernanţa universitară. Probabil într-o altă ocazie, când voi extinde şi discuţia pe care am să o rezum imediat…

În episoadele anterioare am încercat să evidenţiez că studentul nu contează. Că individul nu contează… Celălalt? Nu există!

Nu reuşesc să-mi explic cum de o şcoală care învaţă despre şi despre relaţii e un contraexemplu atât de clar pentru ceea ce înseamnă interes faţă de om. Contramodel pentru comunicare şi pentru binele pe termen lung al celui care (până la urmă) îţi e „client”. Contraindicaţie pentru cunoaşterea şi înţelegerea celui cu care interacţionezi, pe care se presupune că-l „formezi” să-ţi fie concetăţean, coleg sau camarad.

Nu reuşesc să înţeleg existenţa şi persistenţa fenomenelor faţă de care manifest un maximum de sensibilitate: toxicitatea comunicaţională şi modelele defectuoase de comunicare, stilul interacţional invaziv şi agresiv, discursul disculpativ sau culpabilizant, lipsa cooperării şi a colaborării, directivismul şi autoritarismul managerial, precara sănătate organizaţională, absenţa integrităţii emoţionale şi mintale, (de)construcţia cunoaşterii… etc.

Iar faţă de privinţele-astea de mai sus şi de cele scrise (poate prea apăsat) nu-s deloc flexibil sau tolerant! Şi n-am nici un fel de reţinere în a-mi îndrepta spatele, a privi fix şi a grăi clar şi scurt despre: dezagregarea demnităţii umane. Genocid prin „educaţie”…

[29 decembrie 2007]

Niciun comentariu: