sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Educaţie europeană


Şed de poveşti despre felul în care şcoala livrează societăţii cetăţeni întregi şi lucizi. Despre echilibrul dintre conţinutul formării şi echiparea absolvenţilor învăţământului public obligatoriu, despre integrarea socio-profesională, despre viaţa reală şi despre supravieţuire, despre patriotism…

Interlocutor îmi e un bărbat la vreo 50 de ani, profesor de psihologie, economie şi logică. Are mişcări ample, un pic mecanice, vorbeşte niţel cam prea tare pentru stilul meu de a fi şi îmi pare olecuţă crispat, poate nu tocmai confortabil.

(N-am priceput niciodată cum sunt disciplinele astea legate între ele sau cum şi-au format şi dezvoltat cadrele didactice necesara cultură şi competenţele specifice!).

Acum vreo 2 minute omul mi-a ars, la un moment dat, un „IQ european”. Am ridicat o sprânceană dar l-am lăsat să se desfăşoare. Însă o comite din nou şi-mi permit să-l întrerup.

- Fiţi amabil, nu am înţeles…

- IQ-ul european! Ţine de negocierea cu UE…

- Adică… la ce anume vă referiţi?

- Păi… cum să vă spun eu… Să ne preocupe noţiuni care sunt legate de integrarea noastră în Europa.

- Credeţi că îmi puteţi spune foarte precis la ce anume vă gândiţi când spuneţi asta?

- Nu ştiu, că eu sunt aici de o lună, v-am spus că înainte am predat în altă parte şi nu-i cunosc pe copii.

Am o excelentă capacitate de autocontrol :) îmi pot stăpâni manifestările comportamentale. Nu însă şi întrebarea următoare: „Punctual, ce anume credeţi ca ar trebui predat, în contextul acestei integrări. Şi al prezenţei Dvs. aici de doar o lună şi un pic…”

Iar respondentul mă priveşte senin, tace pentru câteva secunde, clipeşte de 2-3 ori şi-mi răspunde: „Suntem parte din UE. Deci reguli de comportament, norme şi principii din UE… Bănuiesc, sigur că da, din UE.”